Termenul de „Parlament” apare la începutul Evului Mediu1 şi defineşte o adunare de persoane care avea ca obiect de lucru treburile publice. Încă din secolele al VIII-lea şi al IX-lea au loc adunări ale oamenilor liberi din oraşe pentru a discuta despre problemele politice şi administrative. Parlamentele generale îşi au originea în adunările oamenilor purtători de arme din tradiţia germanică, din care au derivat adunările nobiliare.
Ideea întrunirii unei Adunări a cetăţenilor pentru a discuta problemele importante ale unei comunităţi nu este recentă şi nici nu a apărut spontan. Originea acestei practici trebuie căutată în Antichitate la greci şi mai ales la romani. Astfel, în Sparta funcţiona Senatul sau Sfatul bătrânilor, iar în Atena democratică, Ecclesia (Adunarea Poporului) şi Bule (Consiliul celor 500). În timpul republicii romane, Senatul reprezenta cel mai înalt organ consultativ. Se pare că acesta a fost înfiinţat de Romulus, iar numărul senatorilor este discutabil (100 de membri conform tradiţiei sau 300 de membri în raport cu cele trei triburi şi 30 de curii).
Deci, treptat devine imposibil procesul de întrunire a tuturor membrilor unei comunităţi şi se recurge la instituţia Parlamentului (Adunare) care reuneşte un număr limitat de persoane alese de comunitate.
Cel mai vechi Parlament este considerat Althing-ul din Islanda datând din secolul X.2
APARIŢIA PARLAMENTELOR MEDIEVALE ŞI MODERNE
| DATĂ | LOC | DENUMIRE | FUNCŢII ŞI CARACTERISTICI DISTINCTIVE |
| Sec. IX-XI | Italia (primele forme Verona, Milano) | Parlamentul Parlascium | Adunarea cetăţenilor pentru a decide în probleme politico-administrative |
| Sec. XI | Spania | Cortes | Adunare pe „stări”, interlocutoarea politică a suveranului |
| 1240 | Anglia | Parlament | Primeşte denumirea de parlament, „marele consiliu al baronilor” (care în 1215 au obţinut Magna Charta) |
| 1246 | Franţa | Curie în Parlament | Capătă autonomie instituţională sesiunea pur judiciară din Curia Regis |
| 1302 | Franţa (Filip cel Frumos) | State Generale | Adunare pe „stări”, neperiodică şi convocată prin voinţa suveranului |
| 1787 | SUA | Congres | Conform Constituţiei din 1787, putere legislativă |
| 1789 | Franţa | Adunare Naţională | Deputaţii din Statele Generale se autodeclară reprezentanţi ai întregii naţiuni şi adoptă Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului |
| 1795 | Franţa | Consiliul celor Cinci Sute şi Consiliul Bătrânilor | Primul parlament bicameral instituit pe continent |
| 1848 | Regatul Sardiniei | Parlamentul Subalpin | Structură bicamerală cu legitimitate prin alegeri şi numire de către suveran |
Este binecunoscut rolul progresist al parlamentului în perioada premergătoare revoluţiilor burgheze clasice în limitarea absolutismului. În Anglia, forţele parlamentare conduse de Cromwell vor înlătura dinastia de Stuart, iar într-un final, coroana Angliei va fi oferită lui Wilhelm III de Orania.
În Franţa, prin convocarea în 1789 a Stărilor Generale (care nu mai fusese convocată din 1614) a început activitatea parlamentară care s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea . Adunarea Stării a treia s-a autoproclamat ca Adunare Naţională3 cu atribuţii legislative. Adunarea Naţională se dizolvă la 30 aprilie 1791 după proclamarea noii Constituţii. De atunci termenul desemnează camera inferioară a parlamentului francez.
Adunările parlamentare în sensul pe care-l exprimă astăzi, expresie a egalităţii între cetăţeni şi a voinţei naţionale au apărut, deci, la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin revoluţia americană şi prin cea franceză. În lupta contra monarhiei absolute, Parlamentul devine reprezentantul poporului.
În Italia, parlamentul naţional a moştenit structurile parlamentului piemontez, confirmat prin Statutul lui Carlo Alberto al Sardiniei (1848)4. Parlamentul era format din Senat, cu numire de către rege şi Camera Deputaţilor, electivă. În 1939 Parlamentul este înlocuit cu o Cameră a fasciilor şi Corporaţiilor neelectivă, reprezentând interesele organizate.
În epoca contemporană, raţiunea practică a existenţei parlamentului rezidă în alegerea unor persoane demne de încredere şi competente care să ia decizii în locul poporului şi în numele său. Instituţia Parlamentului poartă diferite denumiri: Congres (SUA, Filipine şi în majoritatea ţărilor din America Latină), Althing (Islanda), Dieta (Japonia), Riksdag (Suedia), Seim (Polonia), Medjilis (Turcia şi Iran), Starthing (Norvegia).
În statele federale, camera care reuneşte reprezentanţii unităţilor teritoriale ce le compun (cantoane, landere, state, republici) poartă şi ea diverse denumiri: Adunarea statelor (India), Bunderstat (RFG), Consiliul statelor (Elveţia), Senat (Australia, Africa de Sud, Brazilia, Canada, SUA).5 Camera este compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi din fiecare teritoriu.
În Marea Britanie, Parlamentul este format din Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, iar Congresul SUA este alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat.
Majoritatea Adunărilor legislative sunt bicamerale, unele sunt însă monocamerale (Danemarca, Grecia, Portugalia).6 La baza activităţii Parlamentului stă principiul separării puterilor în stat, echilibrul şi controlul reciproc al puterilor. Însă, Parlamentul nu este o instituţie perfectă, prezintă propriile-i defecte : metode de obstrucţie a activităţii legislative, crize guvernamentale, folosirea abuzivă a imunităţii, „amatorismul” unor parlamentari în guvernarea societăţii.7
Totuşi, în ciuda numeroaselor deficienţe, instituţia Parlamentului impune respect şi încredere, asigurând domnia dreptului şi ridicând obstacole în calea instaurării totalitarismului.
Organ reprezentativ, suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul României este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabileşte prin regulament propriu. Parlamentul României adoptă legi constituţionale, organice şi ordinare.
