Începutul secolului al XX-lea a fost marcat de disensiunile dintre Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi mai recent constituita Tripla Înţelegere (Franţa, Anglia, Rusia). Punctul culminant a fost atins în 1914 prin declanşarea celui mai mare conflict militar de până atunci.
România, deşi era membră a Puterilor Centrale încă din 1883, pentru moment şi-a declarat neutralitatea. Doi ani mai târziu, după îndelungate tratative cu ambele tabere, aceasta va intra în război, dar de partea Antantei. Dificultăţile de pe Frontul de Est, survenite ca urmare a retragerii Rusiei din război, au făcut ca armata română să ducă singură lupte cu adversarul şi să facă faţă presiunilor exercitate de acesta în vederea încheierii unei păci separate. Datorită unor personalităţi militare de prim rang, în vara anului 1917, aceasta va reuşi să facă faţă inamicului.
Una dintre acestea a fost generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a, învingătoare în bătălia de la Mărăşti.
Acesta s-a născut la 9 martie 1859 în satul Babele de lângă Ismail, în sudul Basarabiei. Urmează Şcoala primară din Ismail, apoi este înscris la seminarul din aceeaşi localitate, pe care l-a frecventat doar un an, deoarece s-a mutat la Bucureşti.
În capitală frecventează cursurile Şcolii de Arte şi Meserii pe care o termină în 1876. Izbucnirea în 1877 a războiului ruso-româno-otoman face ca Averescu să se înroleze ca voluntar în armata română, deşi datorită constituţiei sale fizice fragile va fi folosit mai mult în serviciul frontului şi la cancelarie. Cu toate acestea, ca urmare a participării sale la Războiul de Independenţă a fost decorat cu „Crucea Trecerii Dunării” şi „Medalia Comemorativă de Campanie Rusă”, fiind chiar avansat în 1878 la gradul de sergent1.
Absolvirea în 1881 a Şcolii Divizionare de la Mănăstirea Dealu, ca şef de promoţie2, i-a permis în 1884 să se înscrie la Şcoala Superioară de Război de la Torino. Întors în ţară îşi va aduce o importantă contribuţie la înfiinţarea Şcolii Superioare de Război, al cărei comandant a fost între 1894-1895. Cariera sa militară nu s-a oprit însă aici, în scurt timp urcând pe cele mai înalte trepte ale acesteia (colonel în 1901, general în 1906).
Pe plan extern, va ajunge ataşat militar la Berlin iar în ţară, şef al Marelui Stat Major în două rânduri (1899-1904, 1911-1913 ); participă la cel de-al doilea Război balcanic, în timpul Primului Război Mondial elaborând chiar proiectul manevrei de la Flămânda.
Armata nu este însă singurul domeniu în care s-a remarcat Alexandru Averescu, acesta desfăşurând şi o activitate publicistică de mare importanţă ca redactor al „Revistei Armatei” şi director al revistei „România Militară”. Ampla sa experienţă militară i-a permis editarea a diferite volume pe această temă: „Tactica” -3 volume, 1878-1879; „Jocul de război”, 1903; „Călăuza ofiţerului”, 1904; „Operaţiunile de la Flămânda”, 1924; „Notiţe zilnice de război 1916-1918” -2 volume, 19373.
Personalitate plurivalentă, pe lângă cariera în armată, Alexandru Averescu va căuta să se impună şi în viaţa politică. Debutul său pe acest nou tărâm, necunoscut lui până atunci, va avea loc în anul 1907, an în care este numit în funcţia de ministru de interne în cabinetul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza, prilej cu care, în această calitate va fi principalul pion în reprimarea răscoalei ţărăneşti din 1907. Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, pe lângă efectele sale devastatoare asupra ţării, va pune în valoare capacităţile lui Averescu de organizare a armatei. Artizan al victoriei de Mărăşti, acesta a trezit în rândul oamenilor, în special al ţăranilor în uniformă o încredere deosebită.
Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti nu a beneficiat nici pe departe de o asemenea transfigurare mitică4. Pur şi simplu, silueta, privirea, mâinile mari, extrem de fine şi distinse, cu mişcări care exprimau întotdeauna îngrijorare, au insuflat multor români convingerea că se află în faţa unui salvator.
Aceeaşi credinţă în capacităţile lui Averescu o avea şi casa regală. Faptul că regina a scris pe poza acestuia cuvântul „strajă”, denotă importanţa pe care generalul o avea în determinarea viitorului ţării noastre. Victoriile obţinute de Puterile Centrale pe Frontul de Est au dus la ocuparea celei mai mari părţi a teritoriului României şi la mutarea guvernului şi a familiei regale la Iaşi.
Situaţia critică în care se afla ţara va face ca la sfatul primului ministru, Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand să numească în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe generalul Alexandru Averescu. Beneficiind de toate calităţile unui om politic de primă mână, Ion I. C. Brătianu a intuit foarte bine situaţia în care se afla ţara.
Coordonatele pe care noul guvern urma să le urmeze au fost precizate în cadrul întâlnirii dintre Averescu şi Ion I.C. Brătianu. Printre cele mai importante se numărau: încheierea păcii fără separarea dinastiei de ţară; menţinerea integrităţii teritoriale, doar Cadrilaterul putând să fie cedat; pregătirea unor oameni politici, în special conservatori în această direcţie. Considerând că nu mai poate face mare lucru în fruntea guvernului, Ion I. C. Brătianu îşi dă demisia la 26 ianuarie 19185, după trei zile Alexandru Averescu depunând jurământul de credinţă în faţa regelui.
Imediat după constituirea guvernului, o delegaţie a plecat spre Bucureşti pentru a lua legătura cu reprezentanţii Puterilor Centrale şi a stabilit o întâlnire între generalul Averescu şi feldmareşalul Mackensen. La 5/18 februarie 1918, la Buftea s-a consumat o primă întrevedere a acestora.
În cadrul Consiliilor de Coroană din 17, 18, 19 februarie 1918, s-a stabilit ca textul tratatului de pace să fie abordat în bloc, fără a se negocia pe articole, pentru a se sublinia caracterul de dictat al acestuia.
La 20 februarie 1918 a fost semnat protocolul de prelungire a armistiţiului între România şi Puterile Centrale6, după care discuţiile au continuat asupra încheierii păcii.
Misiunea guvernului Averescu de a obţine prin împuternicitul său, Constantin Argetoianu, o ameliorare a condiţiilor prezentate de reprezentanţii Germaniei şi Austro-Ungariei nu a dat rezultatele scontate, după o lună de guvernare, generalul fiind demis şi înlocuit cu Alexandru Marghiloman, care se bucura de încrederea Puterilor Centrale.
La baza alungării lui Averescu din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri au stat mai mulţi factori.
Printre aceştia se numără pacea ruso-germană de la Brest Litovsk, tratativele guvernului român cu bolşevicii şi nu în ultimul rând plecarea misiunii franceze în frunte cu generalul H. M. Berthelot, un vechi „prieten” al acestuia.
După săvârşirea a toate acestea, se părea că popularitatea generalui s-a risipit, dar încheierea războiului cu victoria Antantei, inclusiv a României, schimbările survenite în mentalul populaţiei vor demonstra faptul că abia acum „Steaua” generalului începea să strălucească, eclipsând vechea clasă politică românească.
Formarea mitului generalului Averescu şi aducerea acestuia la guvernare au fost rezultate ale schimbării mentalului colectiv al populaţiei. Pentru prima dată, românul de rând şi-a dat seama de importanţa sa în societate, neuitând promisiunea făcută de rege în cele mai dificile momente ale războiului. La 22 martie 1917, în ajunul bătăliei de la Mărăşti, Ferdinand a venit la Armata II română, unde a declarat soldaţilor, marea lor majoritate ţărani: „ … vi se va da pământ; eu, regele vostru voi fi întâiul a da pilda; vi se va da şi o largă participare la treburile statului”.
La rândul său, Averescu avea şi el să declare subordonaţilor săi: „… măi copii, aveţi încredere în mine; eu sunt copil de om sărac ca şi voi şi înţeleg ce se sbate în sufletul vostru; pământul pe care-l apăraţi are să fie pentru totdeauna al vostru”7. Pe lângă aceste promisiuni, la baza radicalizării stării de spirit a populaţiei au mai stat unirea, războiul şi reformele. Este de menţionat faptul că unirea provinciilor cu patria mamă s-a realizat în strânsă conexiune cu evenimentele din întreaga Europă, care au marcat dezmembrarea vechilor imperii multinaţionale.
Revenirea Basarabiei (9 aprilie 1918), Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi Transilvaniei (1 decembrie 1918) la vechiul Regat a însemnat şi o implicare în treburile guvernului noului stat format a câte doi reprezentanţi pentru Basarabia (Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu), Bucovina (Ion Nistor, Iancu Flondor) şi trei pentru Transilvania (Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Vasile Goldiş). Totodată s-a produs şi o activizare a partidelor din toate provinciile unite, la lupta pentru putere în noul stat format. Manifestările de bucurie, atât cele din vechiul Regat, cât şi cele din provinciile unite erau privite mai mult ca nişte refulări, după suferinţa şi privaţiunile din anii războiului.
Întorşi de pe front, ţăranii îmbrăcaţi în haine militare şi-au găsit, cei mai mulţi casele distruse. Acelaşi lucru au păţit şi orăşenii. Multe întreprinderi nu mai funcţionau, astfel că nu mai aveau cum să-şi câştige pâinea zilnică. Produsele de primă necesitate lipseau, bursa neagră era în floare, inflaţia cunoştea ritmuri galopante. S-a constituit a clasă de speculanţi care se îmbogăţiseră pe seama sărăciei celor mulţi.
Presa publica articole foarte dure în care insista ca cei vinovaţi de trădare să fie scoşi din orice funcţie, să fie judecaţi şi condamnaţi. Prin aceasta, s-au creat condiţii propice delaţiunii, mulţi fiind închişi doar pentru că fuseseră reclamaţi de vecini că au colaborat cu inamicul. Marghiloman, care rămăsese în teritoriul ocupat şi semnase pacea de la Bucureşti, salvase dinastia şi armata.
Brătianu, care condusese guvernul între 1914-1918, în timpul căruia s-au făcut marile afaceri şi s-au înregistrat „pierderile inutile” ca urmare a pregătirii defectuoase a ţării pentru război, era totuşi omul victoriei, care a contribuit decisiv la formarea României Mari.
Averescu, care lansase lozinca „Răspunderile!”, a preferat să meargă pe calea înţelegerii cu „marele vinovat”, Ion I. C. Brătianu, dovedindu-se lipsa deprinderilor politice ale primului în comparaţie cu cel de-al doilea.
Toate aceste schimbări au dus la întocmirea şi publicarea, la 14/27 noiembrie 1918, a decretului de reformă electorală. Se stabileau astfel principiile de desfăşurare a alegerilor ca urmau a fi organizate în Vechiul Regat, în ianuarie 1919 fiind deschisă campania electorală. Noua lege introducea sistemul reprezentării proporţionale. Cu toate că acorda drept de vot doar bărbaţilor, această lege electorală reprezenta totuşi un progres faţă de sistemul electoral cenzitar, lărgind considerabil numărul alegătorilor.
În condiţiile votului universal, campaniile electorale şi-au schimbat total cadrul de desfăşurare. Pentru că un mandat se obţine prin votul a 50.000 de cetăţeni8, candidatul nu mai putea vizita pe fiecare alegător, el trebuind să întreprindă adevărate turnee electorale, în special la sate. În asemenea situaţii, posibilităţile de falsificare a alegerilor s-au restrâns considerabil. Pe lângă această modificare în legea electorală, un rol important în modificarea stării de spirit a populaţiei l-a avut şi preconizarea reformei agrare. Astfel, promisiunea regelui Ferdinand din vara lui 1917, referitoare la împroprietărirea cu pământ, n-a rămas nerespectată, reforma agrară de la sfârşitul războiului având un rol cheie asupra mentalului populaţiei.
Agitaţia în legătură cu reforma agrară a trezit din amorţire lumea satelor, profund interesată în găsirea unei formule cât mai convenabile pentru ea.
De acest lucru au profitat partidele politice, în special cele nou apărute, care voiau o neapărată impunere în viaţa parlamentară şi chiar guvernamentală. Un astfel de partid nou creat a fost şi Liga Poporului, propulsată printre partidele fruntaşe din ţară, datorită încrederii pe care populaţia o avea în conducătorul său, în jurul căruia s-a creat un adevărat mit.
Acesta a apărut pe fondul acutei nemulţumiri a poporului faţă de vechea clasă politică, în conştiinţa românului de rând încolţind ideea unei schimbări radicale. Astfel, „întreg poporul are nădejdea într-un singur om care mai poate îndrepta lucrurile în această ţară, şi acesta este numai generalul Averescu”.
În conştiinţa publică, el apărea ca un general apropiat de ostaşi şi un excepţional comandant de obşti, primind printre altele şi supranumele de „părinte al soldaţilor”. Originile acestui mit trebuie căutate printre altele, în greşelile foştilor guvernanţi şi în atitudinea acestora faţă de general. Astfel, se ştia că Averescu a fost persecutat de Ion I. C. Brătianu, încă din 1909, când acesta îl înlătură din guvern9, iar mai apoi în timpul războiului, când nu-i acordă şefia Marelui Stat Major, deşi acesta era primul îndreptăţit să o obţină10.
În plus, în mintea multora stăruia imaginea dureroasă a retragerii, când militarii, dar şi civilii parcurgeau pe jos, prin ploaie şi zloată sute de kilometri, în timp ce trenurile erau folosite de protipendadă pentru a-şi transporta mobilierul, sacii cu făină sau butoaiele cu vin. Se creează, astfel convingerea că înfrângerile din 1916 se datorau faptului că armata era prost echipată şi dotată, deoarece guvernanţii risipiseră banii pentru propriile afaceri.
La sporirea popularităţii generalului Averescu, implicit la formarea mitului său, au contribuit şi alţi factori. Pe de o parte, provenienţa sa dintr-o familie modestă şi pe deasupra dezbinată, l-a făcut ca prin ambiţia de care a dat dovadă în parcurgerea treptelor ierarhiei militare până la cea de general, să fie un exemplu pentru cea mai mare parte a populaţiei.
Competenţa de care a dat dovadă în reprimarea răscoalei din 1907, în timpul celui de-al doilea război balcanic, culminând cu victoriile obţinute în timpul Primului Război Mondial, de asemenea, au creat în mintea românului ideea unei încrederi oarbe în această persoană.
De cealaltă parte, neinvitarea sa la festivităţile din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a fost percepută de populaţie ca un complot al „boierilor şi al ciocoilor”11 la adresa unuia care provenea din rândurile lor.
Simţind acest uriaş curent popular de schimbare, generalul Averescu s-a ridicat în faţa ţării ca „omul răspunderilor, al sancţiunilor şi al reînnoirii”12, dar nu a căutat popularitatea, din contră acesta având contacte directe foarte rare cu ţărănimea, în special după demisia sa din armată.
Cu toate acestea, Averescu era „tăcut între limbuţi, ascet între viveuri, calm de norod între meridionali”, şi a beneficiat în rândul populaţiei de o transpunere mitică, chiar mesianică. Referitor la aceasta, Enescu – Stâlpeni, un contemporan al generalului, nota: „ … în vremurile de cumplită soartă pentru patrie, generalul Averescu era sfântul adus pentru mântuire, acolo unde sabia şi tunul vrăşmaş loviau în mădularele ţarei noastre. (…) Poporul a zis: pe acest general vom înălţa altarul viitorului nostru”.
La rândul său, C. Argetoianu relata referitor la una dintre puţinele vizite ale generalului în câteva localităţi: „… tot satul se adunase şi se alipise pe două rânduri nesfârşite, de o parte şi alta a şoselei. Bărbaţi, bătrâni şi tineri, femei, copii veniseră toţi. Se goliseră toate casele şi fiecare mai trimisese după ai lui, ca să nu lipsească nimeni, să-l vadă pe „Sfântul” tot omul”.
Chiar şi adversarii lui Averescu recunoşteau marea popularitate de care acesta se bucura.
Astfel, liberalul I. G. Duca, adversar declarat al generalului, mărturisea: „… popularitatea lui Averescu era mult mai mare decât ne spuseseră prietenii din diferite colţuri ale ţării; nu mai era o popularitate, era o mistică, o adevărată nevroză; treceai cu automobilul pe şosea şi te pomeneai cu căruţaşii pe care-i întâlneai în drum salutându-te după obicei şi strigând: Trăiască tata Averescu!”13.
Toate acestea, neîncrederea populaţiei în vechea clasă politică, adevăratul mit al generalului care a luat naştere la sfârşitul războiului, vor constitui condiţii propice pentru formarea unui nou partid politic, care să atragă un număr cât mai mare de aderenţi în rândurile sale.
Câştigarea alegerilor de către Averescu a produs o mare bucurie în rândul populaţiei de la sate. Imediat după aceste alegeri, la 13 iunie 1920, a avut loc o restructurare a guvernului. Take Ionescu a primit Ministerul de Externe, Nicolae Titulescu pe cel de Finanţe, iar Dimitrie Greceanu Lucrările Publice.
Concomitent, s-au făcut şi alte schimbări. Alexandru Averescu a renunţat la Ministerul de Interne pe care l-a preluat C. Argetoianu. Prin divizarea din 13 iunie 1920 a Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, P. P. Negulescu a rămas titular la Învăţământ, iar Octavian Goga a fost numit la Culte şi Arte.
Prin intrarea grupării takiste la guvernare, Alexandru Averescu mulţumea lui Take Ionescu, mentorul său de odinioară, pentru ajutorul acordat în 1909, când a fost înlăturat din guvernul liberal. De asemenea, generalul Averescu, „omul de la Buftea”, a apreciat că prin prezenţa lui Take Ionescu în fruntea diplomaţiei româneşti, guvernul său va avea uşi deschise în marile capitale europene, în special la Paris şi Londra14. Aşadar, aceasta era echipa cu care Alexandru Averescu va căuta să-şi atingă punctele expuse în momentul preluării preşedinţiei Consiliului de Miniştri.
Decretele legi prin care acesta îşi începe guvernarea au urmărit restabilirea ordinei şi eliminarea consecinţelor războiului. Ideea care a stat la baza acestui program, s-a concretizat în militarizarea principalelor instituţii şi servicii publice în caz de grevă. După ce la 19 martie 1920, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, armata a fost demobilizată, începând cu 20 martie 1920 şi sfârşind la 31 martie 192115, la 24 aprilie 1920, printr-un nou decret lege, Averescu anunţă folosirea acesteia în refacerea economică a ţării (armata constructivă). Acest artificiu de calcul era făcut pentru a preveni eventualele greve care se profilau în acea perioadă şi care cereau o legislaţie pe măsură.
La 15 iulie 1920 s-a decretat ridicarea stării de asediu şi a cenzurii în toate regiunile ţării, cu unele excepţii în zonele de frontieră. Mai mult, începând cu 20 septembrie 1921 a luat naştere Comandamentul Militar al Basarabiei, datorită acţiunilor de jaf intreprinse la graniţa cu Rusia.
Starea de asediu era menţinută preventiv, pe toată întinderea Basarabiei şi pe tot teritoriul Bucovinei, respectându-se însă, libertatea presei, libertatea pentru propaganda electorală, dar interzicându-se comunicaţiile cu privire la ştirile despre armată şi cele în legătură cu siguranţa apărării.
Astfel, la 15 mai 1920, s-a publicat un decret-lege pentru înfiinţarea Direcţiunii Generale a Industriei, care urma să funcţioneze pe lîngă Departmentul Industriei şi al Comerţului.
Ca urmare se desfiinţau Direcţia Industriei, Direcţia Refacerii Economice şi Casa de Credit pentru Refacerea Micii Industrii, înglobate în noul organism. La 4 iunie 1920, guvernul a dispus înfiinţarea unei societăţi anonime pe acţiuni, „Reconstrucţia”, scutită de taxe vamale şi de transport, beneficiind şi de păduri, cariere sau fabrici.
Mai mult decât atât, prin decretul din 10 iunie 1920, au luat naştere şi alte societăţi pe acţiuni,(„Refacerea Industrială”), cu scopul aprovizionării industriei cu maşini sau cu alte materiale tehnice. Deşi bine intenţionat, prin acestea guvernul a fost târât nu de puţine ori în diferite scandaluri, mai ales după ce la 7 iunie 1920, interzicea orice tranzacţie referitoare la bunurile industriale de orice fel în cuprinsul României fără o autorizaţie specială de la Ministerul Industriei şi Comerţului16.
Unificarea monetară era o problemă stringentă care se punea în faţa statului român, mai ales după ştampilarea coroanelor în iulie 1919, deoarece numărul acestora se dublase prin pătrunderea clandestină şi ştampilarea falsă a tuturor monezilor, respinse la preschimbarea în ţările vecine. Operaţiile de retragere a coroanelor, a rublelor şi a leului fără acoperire, emis în timpul ocupaţiei de Banca Generală, au început în ziua de 20 august 1920 şi au ţinut până în seara zilei de 24 august, iar schimbul a început la 1 septembrie şi a durat până la 10 septembrie 1920.
În faţa unui asemenea tablou financiar, problema întocmirii unui buget anual a întâmpinat în primii ani postbelici o mare dificultate. Reforma financiară era necesară, motiv pentru care a fost aprobată de guvern la 16 martie 1921 şi discutată apoi în cele două camere. Mai mult, guvernul a decis ca de la 1 aprilie 1921, să se întocmească bugetul, având ca bază bugetele anilor antebelici.
În problema comerţului, de asemenea, guvernul a căutat să se implice, încercând să reglementeze importul şi exportul printr-o serie de decrete legi.
Cu toate că acesta a primit autorizaţia să urce, să scadă sau să infiinţeze taxe de import peste, sub şi în afară de tariful general al vămilor, situaţia nu s-a îmbunătăţit. Tot guvernării Averescu i-a revenit sarcina lichidării bunurilor aparţinând fostelor state inamice.
Înţelegerea cu P.N.L. şi camarila regală17 a făcut ca guvernul să nu asigure capitalului român decât o cotă mică, mai ales la naţionalizarea societăţilor petroliere aparţinând monopolurilor austro-ungare şi germane, linia urmată fiind de natură să discrediteze poziţia lui Averescu în ţară şi să grăbească alungarea sa de la guvernare.
În acest domeniu, guvernul a dispus o amplă acţiune reformatoare, datorită situaţiei existente. În armată existau mari nemulţumiri datorită reducerii considerabile a soldelor. În învăţământul public, situaţia era de asemenea cum nu se poate mai precară. Regiuni întregi erau lipsite de medici şi personal auxiliar, iar acolo unde existau, n-aveau stocul necesar de medicamente, rata mortalităţii fiind foarte crescută.
În competenţa guvernului, în sfârşit, nu exista un minister specializat care ar fi putut cât de cât să îmbunătăţească situaţia.
În aceste condiţii, la 29 martie 1920 a luat fiinţă Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale.
Înfiinţarea de diferite societăţi şi sanatorii, precum „Mărăşti – Putna” la Focşani18 şi „Regele Ferdinand” la Băile Herculane19 scot în evidenţă, de asemenea, preocuparea guvernului pentru îmbunătăţirea socială a ţării.
Pe lângă acestea, o altă grijă a guvernului Averescu a fost şi rezolvarea problemei agrare. Ţinându-se de cuvânt, încă de la începutul guvernării, s-au adoptat o serie de decrete privind înfăptuirea acesteia.
La 30 martie 1920, Averescu a obţinut de la rege modificarea unor articole cheie din legea din 1918 relative la expropierea pentru utilitate naţională şi înfiinţarea pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri a unui comitet agrar, condus de Constantin Garoflid.
Ulterior, a apărut un nou decret privitor la alcătuirea listelor de îndreptăţiţi la împropietărire în vechea Românie, altul privind desfiinţarea arenzii, abia la 22 septembrie 1920, guvernul decizând expropierea unor pământuri pentru înfiinţarea unor islazuri comunale în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea20.
Tot la această dată, cu mare pompă, Averescu a inaugurat începutul reformei agrare. Cu acest prilej, a trimis o lungă telegramă omagială lui Ion I. C. Brătianu, prin care recunoştea contribuţia liberalilor la înfăptuirea acestei reforme.
Începute în octombrie 1920, lucrările de „împroprietărire provizorie” au continuat în cele 34 de judeţe ale Vechiului Regat, ajungând până în martie 1921 să se înfăptuiască în circa 1000 din cele 1776 de comune21.
Tergiversarea până în iunie-iulie a unei legislaţii definitive de reformă agrară s-a datorat însă mai multor cauze: cartelul electoral încheiat cu conservatorii, care deţineau întinse suprafeţe de terenuri apoi, Averescu trebuia să facă faţă presiunii ţăranilor, care îşi revendicau pământul, iar pe de altă parte trebuia să respecte înţelegerea cu liberalii, de a nu trece la înfăptuirea reformei dincolo de limita stabilită de Duca.
Situaţia economică şi politică, modul de adoptare şi aplicare a reformelor au accentuat conflictul dintre guvern şi muncitori, anticipând o nouă grevă.
Întrucît guvernul nu s-a conformnat, între 20 şi 28 octombrie 1920 au avut loc acţiuni greviste în toată ţara, motiv pentru care guvernul a ripostat. Astfel, la 21 octombrie 1920, Averescu a obţinut instituirea stării de asediu în raza oraşului Bucureşti şi a cenzurii pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Reprimarea acţiunilor greviste nu a adus însă o creştere a popularităţii guvernului, ci din contră, nemulţumirile au crescut.
Încercând să treacă peste această criză, guvernul aduce, în sfârşit, în discuţia Parlamentului legea pentru înfăptuirea reformei agrare.
Proiectul de lege agrară a fost prezentat de Vasile Kogălniceanu Camerei Deputaţilor la 17 mai 1921. Referindu-se la problema agrară, încă din 1918, Averescu declarase că el „înţelege a lărgi ceea se s-a făgăduit şi nu va restrânge ceea ce s-a acordat deja”22.
Aşadar, proiectul expus stabilea că limita maximă de expropiere a moşiilor pe regiuni 200 ha în regiunile cu populaţie densă, 300 ha în regiunile cu populaţie mijlocie şi 500 ha în regiunile cu populaţie rară. Loturile care se atribuiau ţăranilor aveau următoarele dimensiuni: în Vechiul Regat loturi de completare până la 5 ha, loturi întregi de 5 ha şi loturi de colonizare de 7, 10, 25, şi 50 ha; în Transilvania loturi de completare până la 7 jugăre, loturi întregi de 7 jugăre, loturi de colonizare de până la 16 jugăre; în Bucovina, loturi de completare de până la 4 ha, loturi întregi de 4 ha şi loturi de colonizare de 6-8 ha. Preţul de răscumpărare era egal cu cu preţul regional de arendă înmulţit cu 40 în Vechiul Regat şi cu 20 în restul ţării23. Se prevedea, de asemenea, că lotul nu putea fi vândut, ipotecat sau amanetat sub nici o formă, până la strângerea completă a datoriei.
Votarea acestei reforme a generat discuţii aprinse, dar datorită majorităţii pe care o avea în Parlament, până la urmă Partidul Poporului a avut câştig de cauză, la 17 iulie 1921 adoptându-se legea de reformă agrară pentru Vechiul Regat şi la 30 iulie 1921 pentru Transilvania, punându-se capăt marilor reforme.
1.Tănase Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007;
2.Rusu Dorina, Membrii Academiei Române (1866-1999), Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1999;
3.Boia Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, p. 254.
4.Călinescu Armand, Însemnări politice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 44.
5.Mamina Ion,Guverne şi guvernanţi 1916-1938, Bucureşti, Editura Silex, 1998
6.Istoria românilor, volumiul VIII, România întregită 1918-1940, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 53.
7.Scurtu Ioan, Viaţa politică din România în anii 1918-1923, în Marea Unire din 1918 în context european, 8.Bucureşti, Editura Academiei Române/Editura Enciclopedică, 2003, p. 299.
9.Manoilescu Mihail, Memorii, volumul I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 28.
10.Otu Petre, Mareşalul Alexandru Averescu: militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005
11.Scurtu Ioan, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Ed.Paideia, 1999.