După Primul Război Mondial şi prăbuşirea imperiului austro-ungar, forţele politice ale naţiunii române din Transilvania, sprijinite de întreaga suflare românească, au trecut la înfăptuirea idealului de veacuri, unirea Transilvaniei cu România, iar oraşului Alba Iulia i-a revenit marea şi nobila misiune de-a găzdui desfăşurarea acestui măreţ act din viaţa României moderne.
La 18 noiembrie a fost dat publicităţii Manifestul Marelui Sfat Naţional din Ungaria şi Transilvania, adresat popoarelor lumii, în care se arăta că naţiunea română şi-a declarat voinţa de a se constitui într-un stat liber şi independent protestând, totodată, împotriva încercării guvernului ungar de a o supunedominaţiei şi oprimării.1După o prezentare succintă a luptelor românilor din Transilvania împotriva dominaţiei austro-ungare şi a deznaţionalizării lor, Manifestul declara ferm voinţa acestora „de a se constitui în stat liber si independent spre a-şi putea pune forţele în serviciul culturii şi al libertăţii omeneşti”.2 „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania – se arăta în acest Manifest – nu admite mistificarea îndreptăţirii pretenţiunilor sale prin stările produse de încercările seculare pentru nimicirea ei, protestează împotriva revendicărilor maghiare asupra teritoriului românesc, care de la descălecarea împăratului Traian şi până astăzi a fost muncit cu braţele noastre şi îngrăşat cu sângele nostru”.3
De aceea, „sub nici-o condiţiune, naţiunea română nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul sau liber si independent”.De asemenea, se sublinia că „naţiunea română din Ungaria şi Transilvania va fi una de aici înainte în veci, cu întreg neamul românesc”4, ceea ce exprima hotărârea nestrămutată de înfăptuire a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
La 20 noiembrie 1918 a fost dat publicităţii textul, convocării Adunării de la Alba Iulia, în care se sublinia hotărârea naţiunii române din Transilvania şi Ungaria de a-şi spune cuvântul asupra sorţii sale, menţionând următoarele idei forţă: „Istoria ne cheamă la fapte mari,.. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi, în numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor, principiu consacrat acum prin evoluţiunea istoriei, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale si acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.5 Apelul îşi exprima convingerea că la această istorică adunare vor participa, în afara reprezentanţilor aleşi, „toate păturile sociale ale naţiunii noastre…, unde se va hotărî soarta neamului nostru, pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”.6
Textul convocării stabilea componenţa Adunării Naţionale în următoarea structură: 1228 de delegaţi în total,, din care un număr de 600 aleşi de circumscripţiile electorale prin vot universal (câte 5 din fiecare circumscripţie), restul fiind delegaţi de drept care reprezentau confesiuni, instituţii, asociaţii, profesii etc. în majoritatea lor, cei 628 de delegaţi de drept făceau parte din rândurile burgheziei naţionale, ale intelectualităţii, ale micii burghezii; un număr de 58 de delegaţi erau reprezentanţi ai asociaţiilor de meseriaşi, iar 18 delegaţi reprezentau organizaţiile socialiştilor români. Reprezentanţii ţărănimii erau aleşi prin circumscripţiile electorale.
Publicată în ziua de 21 noiembrie în ziarul „Românul” şi reluată apoi de întreaga presă românească din Transilvania ca şi de cea din România, convocarea a determinat o puternică reverberaţie a conştiinţei naţionale a tuturor românilor.
Acest document de excepţională valoare istorică, expresie a hotărârii neclintite de îndeplinire a misiunii istorice a naţiunii române, de făurire a statului său unitar, sublinia, totodată, cu pregnanţă faptul că încheierea armistiţiului de către guvernele statelor Antantei cu Ungaria, respectiv unele din prevederile acestuia „aduceau prejudicii naţiunii române” deoarece „guvernul ungar şi-a arogat dreptul de a vorbi în numele întregului teritoriu istoric al Ungariei şi al Transilvaniei, cu toate că guvernul în chestiune nu reprezintă decât naţiunea ungară”.7
Toate ziarele româneşti din Transilvania: „Românul”, „Adevărul”, „Gazeta Transilvaniei”. „Telegraful român”, „Unirea” ş.a. în ultima decadă a lunii noiembrie au publicat aproape zilnic chemări care îndemnau la o largă participare a românilor transilvăneni Ia Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Ziarul „Românul”, organ al CN.R.C. din Transilvania, în numărul din 23 noiembrie publica pe prima pagină chemarea sub titlul „Toată suflarea românească să se grăbească la Alba Iulia”. „Telegraful român” de la Sibiu publica cu majuscule la 14/27 noiembrie 1918 următoarea chemare către toţi românii din Transilvania: ,,La Bălgradul nostru! Toţi românii de pe aceste plaiuri să-şi deie întâlnire cu cetatea vestită a Bălgradului, la Adunarea Naţională de duminică, l decembrie n. (18 noiembrie v.) 1918″8. De asemenea, revistele şi ziarele din România au publicat zi de zi fragmente din textul convocării Adunării Naţionale de la Alba Iulia, precum şi articole însufleţitoare, scrise de cei mai reprezentativi militanţi pentru unitate naţională, unii din ei transilvăneni sau bucovineni de origine.
Întreaga naţiune română participa cu un entuziasm impresionant la pregătirea marelui act istoric de consfinţire prin vot a dorinţei şi luptelor seculare pentru Marea Unire a românilor.
În adunările populare premergătoare desfăşurării Adunării Naţionale de la Alba Iulia zeci de mii de ţărani au depus semnăturile lor pe moţiunile prin care se revendica înfăptuirea marelui deziderat naţional al Unirii Transilvaniei pe veci cu Ţara. Consiliile naţionale locale au tipărit mii de manifeste pe care le-au răspândit în rândurile maselor populare de la sate şi oraşe, chemându-le în numele intereselor naţiunii să participe la marea sărbătoare.
O vie propagandă s-a desfăşurat în rândurile maselor populare de naţionalitate maghiară şi germană cărora li s-a explicat justeţea cauzei unităţii naţionale a românilor, chemându-le să susţină decizia istorică de unire a Transilvaniei cu România ce urma să fie adoptată la Alba Iulia, în numele principiilor etno-demografice şi al intereselor democratice comune.
Consulul general al Imperiului german pentru Ungaria, von Furstenburg, într-un raport intitulat Problema română, furniza superiorilor săi informaţii ample cu privire la pregătirea Adunării Naţionale de la Alba Iulia. El scria ca în urma eşuării tratativelor de la Arad cu guvernul maghiar, „românii vor acum să-şi realizeze dorinţele lor naţionale fără aprobarea guvernului (maghiar, n. ns.) şi au convocat în acest scop pentru I decembrie la Alba Iulia, o Adunare Naţională Română”.9 El atrăgea atenţia diplomaţiei berlineze că „fără îndoială aici vor proclama un stat român… şi cu aceasta ei vor pronunţa de fapt separarea de Ungaria”.10 În continuare, Furstenburg releva hotărârea neclintita a românilor transilvăneni de a se uni cu România. El mai era informat că „în Transilvania se va crea un guvern independentcu sediul la Sibiu, care va trimite la Bucureşti, o anumită delegaţie în Parlamentul central român”.11 Diplomatul german exprima optimism în ceea ce priveşte modul în care românii vor aborda problema naţională în Transilvania, subliniind faptul că „e de la sine înţeles că românii vor acorda cele mai largi drepturi celorlalte naţiuni, adică mai ales ungurilor şi saşilor”.12 De altfel, cu privire la aceştia din urmă, consulul menţiona ca ei nu numai că nu au o atitudine de expectativa, dar că „seobservă o puternică atmosferă pentru alipire la România”.13
În zilele premergătoare Adunării Naţionale, zeci de mii de ţărani, mii de muncitori şi intelectuali, cu fanfare şi steaguri tricolore în frunte, în trenuri, în căruţe, călare sau pe jos se îndreptau spre Alba-Iulia. Intre cei peste 100 de mii de participanţi, majoritatea ţărani, peste 10 mii erau muncitori şi meseriaşi. Convoaie nesfârşite de căruţe duceau de-a lungul drumurilor mii de oameni spre cetatea în care cu secole în urmă intrase triumfal Mihai Viteazul.
Descriind impresionat momentul, un martor ocular nota: „Vin tot vin, ca puhoaiele verii, cuprind oraşul de jos, îl îneacă cu cântece şi chiote, cu fâlfâiri de steaguri tricolore, cu vuiet de păsuri şi urcă toţi spre poarta lui Mihai Viteazul, în faţa căreia este o mare de feţe, de drapele şi de căciuli încetinate”.14
O informaţie detaliată transmitea la Paris, asupra stării de spirit a românilor din Transilvania, în preajma marelui eveniment, ministrul Franţei în Suedia, Louis-Charles-Marie Delavaud. El era informat că „pregătirile pentru Adunarea naţională de la Alba Iulia erau grandioase. În permanenţă trenuri speciale transportau populaţia română, estimată la 100 000 de oameni, care aclamau România Mare şi pe regele Ferdinand”. În încheierea telegramei sale, Delavaud menţiona faptul că ziarele „descriu entuziasmul debordant şi fantezia patriotică”, precum şi „marea demnitate a acestei mulţimi”.15
Cei peste 100 de mii de români au aşteptat, în noaptea dinspre 30 noiembrie-1 decembrie, în cetate, pe platoul din jur, marea hotărâre de Unire a Transilvaniei cu Ţara”16. În tot timpul nopţii au fost intonate la lumina focurilor cântece patriotice. Moţii au interpretat şase cântece din zonă, întreaga mulţime a exprimat cu putere în nenumărate rânduri „ Vrem Unirea”, „ Vrem Unirea”.
În dimineaţa zilei de l decembrie 1918, în sala Cazinoului militar s-au adunat cei 1228 delegaţi aleşi de masele populare româneşti ca să voteze în numele lor Unirea Transilvaniei cu România.
Au fost reprezentate toate cercurile electorale româneşti. În jurul orei 1030, Ştefan Cicio-Pop, în numele Consiliului National Român Central, a deschis adunarea, rostind o amplă şi impresionantă cuvântare în care a evocat principalele momente ale luptei de eliberare naţională a românilor din Transilvania. A urmat la cuvânt Ion Suciu, preşedintele comisiei de validare a mandatelor delegaţilor, care confirmând prezenţa tuturor celor l 228 delegaţi aleşi a adăugat faptul că din toate părţile Transilvaniei au sosit pe adresa Adunării mii de scrisori de adeziune la cauza Unirii, purtând sute de mii de semnături. Au fost aleşi, ca preşedinţi, veteranul mişcării memorandiste, Gheorghe Pop de Băseşti, episcopii Ioan I. Pop şi Demetriu Radu; vicepreşedinţi Ştefan Cicio-Pop, T. Mihali şi I. Fluieraş. Un număr de nouă delegaţi au fost aleşi secretari. Ultimul care a sosit în sala Cazinoului unde avea loc Adunarea reprezentanţilor naţiunii pentru votarea Unirii, fiind susţinut de doi delegaţi din satul său natal, a fost Gheorghe Pop de Băseşti, veteranul memorandist în vârstă de 80 ani, care a ţinut să fie prezent la acest mare eveniment istoric naţional, deşi era suferind de mai mult timp. În salutul său, în calitate de preşedinte al Adunării, Gheorghe Pop de Băseşti a evocat în cuvinte de un vibrant patriotism continuitatea şi dârzenia luptei românilor pentru Unire, precum şi marea sa bucurie, satisfacţia de a fi văzut visul şi speranţele naţiunii române împlinite.
În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a prezentat apoi un amplu raport în care a sintetizat lupta dusă de români împotriva oprimării naţionale şi sociale, strânsa colaborare între toate provinciile istorice româneşti pentru promovarea cauzei comune a libertăţii şi unităţii naţionale.
După ce a relevat că dreptul naţiunii române din Transilvania a dobândit o recunoaştere unanimă, el a afirmat: „O dată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcii sale mame”.17 În continuare, Vasile Goldiş a supus unei riguroase analize celelalte principii de natură burghezo – democratică ale rezoluţiei, subliniind semnificaţia libertăţilor şi drepturilor ce vor fi conferite naţionalităţilor conlocuitoare, în deplină egalitate cu cele ale poporului român. Instaurarea unui regim democratic, arăta oratorul, trebuie să se bazeze pe libertatea presei, pe dreptul de asociere şi întrunire. El a demonstrat, totodată, necesitatea acordării unor largi libertăţi clasei muncitoare în statul naţional unitar român. În încheiere, marele patriot a dat citire textului rezoluţiei definitivat în zorii zilei de către comisia specială desemnată de Consiliul Naţional Român Central.
În cadrul Adunării a rostit o amplă şi documentată cuvântare Iuliu Maniu, care a reuşit să fundamenteze din punct de vedere istoric şi juridic actul unirii Transilvaniei cu România. În concepţia sa, dezideratul unităţii politice a românilor avea, înainte de toate, profunde motivaţii istorice, „este consecinţa logica atrecutului nostru istoric şi este o absolută necesitate… pentru întreg neamul românesc”.18 În acest sens el a subliniat că: „Unirea tuturor românilor într-un singur regat şi într-un nedespărţit stat este nu numai un ideal sfânt izvorât din trecutul nostru şi din comoara vieţii noastre sufleteşti ci este un drept indiscutabil al nostru, în baza fiinţei noastre naţionale unitare”. Oratorul şi-a motivat punctul său de vedere cu privire la legitimitatea istorică a realizării unităţii politice a românilor de pretutindeni, invocând aceeaşi obârşie, aceeaşi fire, o singură şi unitară limbă şi cultură, aceleaşi tradiţii şi aspiraţii. „Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva sa împiedice manifestarea acestei unităţi şi în ce priveşte viaţa politică, sufleteşte de mult înfăptuită?”
În încheierea acestor consideraţiuni de mare însemnătate politică, teoretică şi practică, Iuliu Maniu a derulat argumente la fel de temeinice în ceea ce priveşte raportul dintre interesul naţional şi internaţional, în ceea ce priveşte desăvârşirea unificării stalului naţional român. El a relevat că „alături de scopul şi interesul naţional, înfăptuirea unităţii naţionale, statale a oricărui popor este, totodată, în interesul comunităţii internaţionale”. În concluzie, el arăta că „ Unirea este un act de vrednicie naţionala, că în virtutea principiului autodeterminării, românii dinTransilvania trebuie să devină o parte a corpului naţiunii române”.19
In această atmosferă de entuziasm patriotic impresionant, tulburător, Gheorghe Pop de Băseşti, anunţă, stăpânit de emoţie şi exprimând voinţa naţională prin delegaţii aleşi, Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România pentru vecie. S-a trecut apoi la alegerea Marelui Sfat Naţional compus din 250 de membri, 50 fiind cooptaţi chiar de acelaşi organ suprem al puterii, Adunarea Naţionala. Remarcabil este faptul că şi în Basarabia organul suprem al puterii purta denumirea tot de Sfatul Ţării, de unde dovada colaborării şi similitudinii fenomenelor şi structurilor politice din mişcarea naţională românească pentru Unire din toate provinciile istorice.
După această hotărâre istorică, cineva din sală a deschis brusc fereastra şi astrigat: „S-a hotărât Unirea. Trăiască România cea Mare”. „Vestea – notează Corneliu Crişan, martor ocular, – a fost prinsă din zbor şi ceea ce a urmat nu se mai poate reproduce cu ajutorul cuvintelor”.20 Cu aceasta, Adunarea Naţională îndeplinindu-şi misiunea s-a închis şi, cântând „Pe-al nostru steag e scris Unire , deputaţii au ieşit în public, unde, transformându-se în oratori, s-au urcat pe tribunele pregătite, având fiecare în mână câte o copie după rezoluţia votată.
Vestea votării unanime a Unirii Transilvaniei cu România a fost primită de mulţimea de pe platoul din afara cetăţii Alba-Iuliei cu manifestări de bucurie nestăvilită.
Oamenii se îmbrăţişau, plângeau de bucurie, intonau cântece naţionale, strigau sloganuri patriotice şi ovaţionau pe conducătorii mişcării pentru Unitate naţională. Acolo nu mai erau muncitori, ţărani ori intelectuali ci români, vibrând în cuget şi~n simţiri sub impulsul aceluiaşi ideal naţional împlinit.
A doua zi după alegerea sa, Consiliul Dirigent a trimis o telegramă regelui Ferdinand prin care îi aducea la cunoştinţă hotărârile istorice de la Alba-Iulia, adoptate de exponenţii naţiunii române din Transilvania. Peste câteva zile, sosea la Bucureşti prima delegaţie a -Marelui Sfat Naţional din Transilvania, alcătuită din Ion Boeru, Gheorghe Pătăceanu şi căpitanul de Stat-Major Ielcuş, care s-a prezentat la preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Const. Coandă, pentru a-i aduce la cunoştinţă hotărârile de Unire de la Alba Iulia, anunţând, totodată, că urmează sa sosească o altă delegaţie oficială pentru a preda regelui Ferdinand Actul Unirii.72
Ziarul „Telegraful român” din 4 decembrie 1918, în articolul Marea adunare naţională de la Bălgrad nota în cuvinte de aleasă simţire şi bucurie patriotică: „Ziua de înviere, a fost prăznuită în chipul cel mai demn. Sionul sufletului românesc; îmbrăcat în podoaba falnicului tricolor, a primit mulţimea românilor din toate unghiurile. Au fost peste 100 de mii de oameni. Cu o însufleţire sfântă şi negrăit de mare, s-a proclamat cu o inimă şi cu un glas unirea tuturor românilor până la Tisa, Dunăre şi Carpaţii maramureşeni la ajutorul şi mândria noastră”.21
O delegație transilvăneană avea să înainteze regelui Ferdinand, la București, Actul Unirii, pe care acesta l-a sancționat prin Decret regal la 11 decembrie 1918.
BIBLIOGRAFIE:
1 I. Gheorghiu, C. Nuţu, Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1968, p. 111.
2 Ibidem, p. 120
3 Magazin istoric nr.12/1988
4 Ibidem
5 Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea, 1998, p. 98;
6 Ibidem, p.100;
7 I. Gheorghiu, C. Nuţu, op.cit, p.132;
8 I.Scurtu, Alba-Iulia.1 decembrie1918, Ed. Sport – Turism, 1983, p.55;.
9 M. Păcurariu, 70 de ani de la Marea Unire. Contribuţia Bisericii, „Telegraful român” nr. 45-46, 1988.
10 Ibidem
11 Pascu Ștefan, Făurirea statului național unitar român, 1983, p.78;
12 I. Scurtu, op.cit., p.81;
13 Ibidem, p.95;
14 Laurenţiu Canea, Memorii (Am semnat pergamentul Unirii), „Magazin Istoric”, nr. 12/1988, p. 17-18.
15 Ibidem, p.19-20;
16 Siveco, Enciclopedia digitală ,,România 1918.Oameni, momente și imagini” – Proiect dedicat Centenarului Marii Uniri;
17 I. Scurtu, op.cit,, Ed. Sport-Turism, 1983, p. 145
18 Ibidem, p.146
19 Ibidem, p.147
20 Ştefan Pascu, op.cit,, p.235;
21 Ibidem, p.387
