Experienţa didactică mi-a întărit convingerea că valorificarea tradiţiilor şi obiceiurilor populare româneşti în procesul educațional are un puternic caracter formator, dacă se ţine cont de faptul că respectul pentru valorile autentice se învaţă în şcoală, prin programe şi proiecte bine construite. Promovarea tradiţiilor locale poate duce la reconsiderarea şcolii româneşti ca păstrătoare a acestora. Acest aspect se poate aborda din punct de vedere al faptului că cele mai mari beneficii le are chiar şcoala, deoarece valorificarea tradiţiei poate fi o oportunitate de creştere a ofertei transdisciplinare şi o modalitate de a deschide noi perspective de dezvoltare personală a elevilor.
Cultura materială şi spirituală populară, valorile recunoscute, acceptate, respectate, concretizate în specificul local îşi dovedesc perenitatea tocmai pentru că sunt transmise, selectiv, din generaţie în generaţie şi ne fac să fim ceea ce suntem şi să ne particularizăm în contextul național.
Înţelepciunea populară, întruchipată, în special, în proverbe, zicători, ziceri populare se adresează minţii; creaţiile populare epice şi lirice se adresează sufletului, simţirii. Şi unele şi celelalte conţin numeroase idei ce pot fi folosite conştient şi sistematic în procesul instructiv-educativ ce se desfăşoară în școală, deoarece formează competențele generale de utilizare corectă, adecvată și eficientă în procesul comunicării orale și scrise și exprimă identitatea lingvistică și culturală proprie în context național. Tradiţiile, transmise din generaţie în generaţie (poveţe, sfaturi, folclor literar, în general) şi prin practica tradiţională (obiceiuri şi datini) sunt un nesecat izvor de inspiraţie pentru lecțiile la limba și literatura română.
Tradiţiile locale au apărut şi s-au cristalizat treptat din experienţa de viaţă a oamenilor şi s-au constituit şi transmis în decursul istoriei unei comunități. Ele sunt o memorie colectivă în care se reţine, se întipăreşte, se păstrează şi se reproduce o experienţă socială, tradițională.
Spre exemplificare, în localitatea Galeșu sunt multe tradiții și obiceiuri unice. 0 tradiție care a rămas vie din vremuri îndepărtate apare în seara de Bobotează când se umblă cu Iordanul. Băieții neînsurați din sat, dar și elevii de la ciclul gimnazial, se împart în două grupe, fiecare grupă fiind condusă de un băiat purtând numele Ion. Astfel, în seara de 6-7 ianuarie, băieții din sat se adună și, cu binecuvântarea preotului, pleacă fiecare grupă sau ceată pe traseul ei. La fiecare casă, iordănitorii cântă colindul ,,Iordanul’’.
După cântec, băieții ridică pe brațe gazda și o aruncă în sus de trei ori. În dimineața de Sf. Ion, iordănitorii merg la biserică la Sf. Liturghie, apoi cântă ,,Aghiosul’’ și din nou iordănesc credincioșii. Seara, băieții invită fetele la hora din sat.
Un alt obicei ce poartă amprenta locală este ,,Masa împăcării’’-este cel mai cunoscut obicei al satului Galeșu, care se ține în ziua Învierii Domnului. După ieșirea din biserică, toți locuitorii satului se așază la masa pregătită în curtea bisericii, adulții împreună, iar copiii la masa celor mici. Mâncarea se pregătește cu o zi înainte. Pe mese totul este tradițional, se așază pânze, străchini și linguri de lemn cu care se servesc următoarele bucate: sarmale, ciorbă, tocană, bureți, cozonac. După ce părintele satului binecuvânteză bucatele, cel mai asteptat moment este ciocnirea ouălor roșii cu prietenii mei. ,,Masa împăcării’’ înseamnă că toți oamenii din sat restabilesc starea de comuniune de peste an.
Galeșu este un sat în care se face cașcaval. Astfel, localitatea Brăduleț îmbracă straie de sărbătoare an de an, în cadrul Festivalului cașcavalului de Brăduleț, festival ce durează trei zile. Cașcavalul este făcut de săteni după rețete străvechi. Festivalul capătă amploare, devenind din ce în ce mai cunoscut în localitățile vecine. Dacă ar fi să răspundem la întrebarea-cum sunt implicați elevii noștri în aceste activități- este foarte simplu. Prezența lor se face datorită grupurilor cărora le aparțin: Țiterașii, Fluierașii și corul școlii. Treptat-treptat se reconturează și grupul de dansuri populare, care altădată a fost premiat la numeroase festivaluri de gen.
Participarea, implicarea activă a elevilor noștri la aceste activităţi este de dezvolta atitudini valorice faţă de cultura locală, de a le forma o cultură moral–spirituală, de a conserva şi promova folclorul autohton. De asemenea, urmărim să dezvoltăm un comportament motivat, sentimente de bunătate, caritate, toleranţă, respect, demnitate.
Tezaurul folcloric al zonei conține și legendele ce se țes în jurul toponimiei locului: Vâlsan, Zănoguța.
Legendele din această zonă se desfășoară pe un spațiu relativ restrâns, de-a lungul râului Vâlsan și posedă o compoziție simplă.
Două dintre legendele pe care le prezint elevilor sunt cunoscute cu denumirile ,, Legenda lacului cu ochi ( Lacul fără fund)” și Legenda Vâlsanului.
,,Legenda lacului cu ochi„ poveșteste că a fost odată o perioadă tulbure, când au năvălit tătarii, iar boierii și oamenii bogați au fugit din calea dușmanilor. Se zice că și-au pus toate averile, aurul și lucrurile de valoare într-o caleașcă trasă de doi cai mari, negri. Au luat un vizitiu și au mers prin păduri, până au ajuns prin părțile Vâlsanului. Însă prin pădure i-a apucat noaptea și, fără să-și dea seama, au căzut toți (caleașca, vizitiul și boierii) într-un lac ce se numește astăzi ,,”Lacul cu ochi. Acolo, pe fundul lacului, și-au găsit sfârșitul. Doar două roți s-au mai ivit pe suprafața lacului. Lacul există și acum, este înnămolit, de frunze și lemne. Pe suprafața lacului a crescut mușchi, iar oamenii se feresc să treacă pe acolo de teama de a nu se îneca în acest loc înșelător și primejdios.
O altă legendă este legată de râul Vâlsan, cunoscută ca,,Legenda Vâlsanului.”În vremurile străvechi, Valea Vâlsanului era o câmpie, în care locuiau niște uriași. În acest ținut stăpân era Vâlsan, un uriaș care a plecat din munți spre șesuri. Vâlsan a întâlnit niște oameni care se căzneau să scoată apa din adâncul pământului și s-a gândit să-i ajute. Astfel, Vâlsan își face un fierăstrău din cremenea unui vârf de munte și pornește spre lacuri să aducă apa din căldările munților. Supărați că Vâlsan le fură apele, au apărut ceilalți uriași și au început lupta pe viață și pe moarte. Neputându-se învinge, aceștia au căzut la pace.
Uriașii au astupat spărturile din munți și au chemat un vraci care să îi învețe cum să păzească apele. Vraciul le-a dat uriașilor un mănunchi de fiare- chei. Uriașii i-au încredințat cheile
Zănoguței- sora lor mai mică. Mai târziu, Vâlsan a coborât iar la ses și i-a întâlnit pe oameni și mai supărați din cauza lipsei de apă. Dar când a urcat în munți, Vâlsan a văzut că fierăstrăul lui nu mai putea rupe cremenea munților. Zănoguța i-a mărturisit adevărul. Cei doi au prins drag unul de celălalt și au făcut copii. Vâlsan a uitat de chinurile oamenilor lipsiți de apă și Zănoguța a uitat de frații ei.
Întorcându-se din lupte, frații uriasi l-au găsit pe Vâlsan. De teama de a nu cădea cheile în mâinile lui Vâlsan, aceștia au început din nou lupta. Așa de aprigă a fost lupta acestora că pământul s-a despicat și i-a zdrobit pe toți uriașii. Mai târziu, Zănoguța le-a dat cheile oamenilor care au deschis apele din munți. Acestea au pornit la vale cu atâta furie, că au măturat tot în cale, până și pe Zănoguța care adormise pe iarbă. De atunci spărturile munților curg și astăzi, curg mereu apele Argeșului și ale Vâlsanului.
În acest sens, accentuăm educația conform aspirațiilor, opțiunilor elevilor. Ei sunt cei care manifestă interes pentru participarea la aceste activități, pentru că sunt un prilej de socializare, dezvoltare a abilităților de comunicare. Fructificând achizițiile din cadrul acestor activități extrașcolare, am observat, pe bună dreptate, cum aceste evenimente tradiționale îi unesc pe elevi, îi bucură în același timp, îi sensibilizează, creând o armonie /o emoție puternică.
Așadar, ataşamentul pentru cultura românească, dorinţa de a păstra peste veacuri crâmpeie din obiceiurile şi tradiţiile locale, specifice zonei, mi-au susţinut convingerea de a acorda o atenţie sporită activităţilor de familiarizare a copiilor cu unele elemente tradiţionale culturale, religioase, istorice, considerând că aceasta este o datorie şi o răspundere morală.
Spusele pictorului Sorin Bălașa susțin, parcă, pentru cele afirmate ,, O țară trăiește prin spiritualitatea ei. Fără această spiritualitate nu este o țară, e un teritoriu locuit de un popor.”
