Parteneriatele şcoală – familie – comunitate au la bază ideea că profesorii, elevii, părinţii ceilalţi membri ai comunităţii sunt parteneri în educaţie. Dacă în trecut aceste parteneriate erau activităţi cu caracter opţional şi ţineau mai mult de domeniul relaţiilor publice, în prezent ele au un rol esenţial în procesul de educaţie a elevilor, deoarece îi ajută să-şi dezvolte competenţe şi abilităţi sociale încă din primii ani ai copilăriei, pregătindu-i să aibă succes la scoală şi mai târziu, în viaţă şi în carieră.
În jurul elevilor se creează o comunitate de suport care începe să funcţioneze în contextul în care părinţii, elevii şi ceilalţi membrii ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea şcolii şi a clasei de elevi. Acestea nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. În fiecare ţară din Uniunea Europeana există structuri formale organizate de participare a părinţilor în sistemul educaţional. Legislaţiile şi proiectele de reformă educaţională ale anilor ’90 au definit în majoritatea ţărilor noi legi referitoare la participarea parentala în sistemele educaţionale. Autonomia şcolilor şi participarea părinţilor la gestiunea lor se afla în centrul dezbaterilor şi legislaţiilor actuale.
În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Se cunosc următoarele forme mai importante de organizare (instituţionalizată) a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală-familie: asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă libertate de iniţiativă (au apărut pentru prima oară în Statele Unite ale Americii în secolul trecut); şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa în perioada interbelică), consilii de administraţie şcolară formate (exclusiv sau în majoritate) din părinţi, cu rol informaţional, consultativ şi decizional (fiinţează în Belgia, Danemarca, Olanda şi în alte ţări occidentale); comitete de părinţi pe clase şi scoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme (în tarile est-europene).
Se recomandă, în general, o restrângere a programului de educaţie a părinţilor pe problemele ce satisfac nevoile specifice (de regulă, exprimate de părinţi), îmbinându-se aspectele îngrijirii fizice, medicale, cu aspectele psihosociale şi psihopedagogice. Programul trebuie să ţină seama de reţeaua instituţiilor ce pot corela oferta cu cererea de educaţie exprimată – ceea ce impune întemeierea lui pe cercetări sistematice.
Problemele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la profesori şi administratori şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoala-familie cere un surplus de efort material şi de timp). Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului şi a familiei privind educaţia copiilor; libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului; impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului; randamentul pedagogic şi datoria parentală; participarea părinţilor la gestionarea şi procesul decizional din instituţia şcolară. Se consideră, în general, că problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la profesori, că relaţia de colaborare şcoală-familie (nu)este doar un “drept de opţiune”. Punctele negative referitoare la părinţi faţă de colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa profesorilor); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu ingerinţe (critica cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive pentru randamentul şcolar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu înţeleg corect rolurile în educaţia copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei noi), activitatea cu părinţii are un caracter neorganizat, sporadic şi la întâmplare sau este ignorată în multe şcoli.
A forma un bun cetăţean, a-l învăţa pe copil să-şi construiască civilitatea înseamnă a-l instrui şi a-l educa civic. Necunoaşterea, ignoranţa poate fi şi este de multe ori cauza comportamentelor reprobabile.
