,,Există un număr foarte mare de factori care pot influenţa evoluția normală a
individului, dar aceștia depind de rezistenţa organismului, de zestrea sa ereditară, de perioada în care acţionează, de forța şi durata acțiunii lor” (Verza, Psihopedagogie specială, 2002, editura Humanitas)
Unii factori de natura nocivă pot fi evitați în perioada de gestație a fătului şi mai ale în primele luni de sarcină.Asupra copilului acționează două tipuri de factori-exogeni şi endogeni adică genetici şi câștigați. Factorii exogeni actionează mai intens în timpul sarcinii şi în copilaria mică. Întâlnim trei perioade în care acesti factori determină la copil tulburări în evoluția sa: prenatală, perinatală şi postnatală.
Factorii prenatali sunt:
Factorii perinatali sunt:
Factori postnatali sunt:
Factorii endogeni sunt factori care tin de anomaliile cromozomiale. Consecința acestoranomalii cromozomiale determină anomalii variate de genul encefalopatiei şi a malformatiilor somatice. Aceşti factori ,,au determinat apariţia a aproximativ 2000 de eredopatii metabolice, constituind una din problemele majore ale medicinei şi bioingineriei genetic” (Ghergut, 2005).
Copiii cu intelect liminar (de graniţă) sunt aceia care se adaptează doar la limita inferioară a cerinţelor activităţii şcolare, motiv pentru care sunt numiţi şicopii cu inteligenţă şcolară de limită. Chiar în pofida unor particularităţi afectiv-motivaţionale şi voliţionale pozitive, ei nu pot rezolva sarcinile şcolare decât până la un anumit nivel de complexitate şi abstractizare. Prin urmare inteligența şcolară de limită exprimă acel grad de activitate intelectuală care permite elevului să facă faţă la limită, dar alături de marea masă de copii, sarcinilor şcolare, în condiţii optime de motivaţie, atitudine, perseverenţă şi de organizare a lecţiei, de metode şi cerinţe etc. Există deci un prag al adaptabilitaţii şcolare, dincolo de care mecanismele intelectuale ale acestor elevi devin deficitare (Ungureanu, 1998).
Diagnosticul diferenţial faţă de acesta se evidentiază prin caracterul prioritar al nivelului de dezvoltare intelectuală, care se intercalează deasupra debilităţii mintale, dar la limita inferioară a dezvoltării intelectuale. Simptomatologia care însoţeşte inteligenţa de limită poate fi consecinţa acestei limitări care se repercutează din sfera intelectual-cognitivă şi asupra celei afectiv-motivaţionale şi volitive, perturbând astfel întreaga personalitate.La vârsta şcolară copiii cu inteligenţa de limită prezintă o simptomatologie mai specifică, fiind mai uşor de delimitat de debilitatea mintală, cu care prezintă unele particularităţi comune.
Spre deosebire de debilii mintali – care, datorită potenţialitaţilor lor mintale handicapate, nu sunt capabili în ontogeneza lor să depăşească stadiul operator concret al inteligenţei – elevii cu intelect de limită, caracterizaţi prin raţionamente progresive, ajung, de obicei – în urma inlăturării factorilor individuali (afectivi) sau interindividuali (psiho-sociali), inhibativi ai dezvoltării gândirii – la stadiul operator formal al dezvoltării inteligenţei. Toţi prezintă, înschimb, inteligenţa generală slab dezvoltată, fluctuaţii în performanţele progresive descrise de B. Inhelder şi observate şi de T. Kulcsar. Aceşti copii întâmpină dificultati în realizarea activităţilor de analiză şi sinteză, comparaţie şi abstractizare, clasificare cu conţinut semnatic şi simbolic. La nivelul verbal-abstract al activităţii, operaţiile mintale ale acestor elevi devin imprecise, nesigure şi inerte (rigiditatea structurii – inerţia mintală).
Lipsa de stăpânire, de autocontrol, autoreglarea nesigură şi insuficientă sunt trăsături care caracterizează elevii cu inteligenţă de limită. Elevii cu intelect liminar prezintă frecvent reacţii de opoziţie (indisciplină, reacţii de evadare), atitudine negativă faţă de activitatea școlară. În ceea ce priveşte atitudinea acestor elevi faţă de sarcina intelectuală, iniţial ei se antreneaza mai greu.
Numită deficiență mintală ușoară, concept sinonim cu debilitatea mintală (în contex psihiatric) definită prin coeficientul de inteligență cuprins între 50-69 ce corespunde vârstei mintale de 7-9 ani. Copiii diagnosticați cu deficiență mintală ușoară sunt capabili de achiziţii şcolare corespunzătoare vârstei lor mintale și pot sa ajunga la un grad de autonomie socială, însă fără asumarea totală a responsabilității conduitelor lor (Drutu, 1975)pg.63).
Ceea ce este caracteristic acestei categorii de subiecţi este îngustimea câmpului perceptiv, fapt ce generează o dificilă orientare în spațiu și la capacități intuitive reduse de a stabili relații între obiectele din jur;deficiențele de intelect se manifestă nu numai în operaţiile de generalizare şi abstractizare ci şi în cele de analiză , sinteză și comparare;gândirea se caracterizează prin predominarea funcțiilor de achiziţii comparativ cu cele de elaborare (gândirea lui este reproductivă, nu creativă, nu poate depăși nivelul concret);deficientul mintal înțelege cu mare greutate explicațiile, nu poate rezolva situații noi, bazânduse pe cunoștințe asimilate anterior;în rezolvarea problemelor, din cauza inerției gândirii apar perseverări din care copilul deficient mintal iese cu foarte mare greutate, având nevoie de un bogat și concret suport intuitiv.
Sub aspectul limbajului, acesta întâmpină greutăţi datorită vocabularului limitat. La deficientul mintal, apariţia și dezvoltarea limbajului devin indicii semnificative în tabloul psihopatologic. (Popovici, 2000). În ceea ce privește memoria, aceasta prezintă particularități specifice în dezvoltare atât la deficientul mintal cât şi la copilul cu normalitate (eficiență scăzută,în special a celei voluntare datorită faptului că el nu recurge la procedee de fixare intenționată,nu-şi elaborează un plan de organizare nici în momentul memorării şi nici în cel al reproducerii, acest fapt ducând în final la mari dificultăți în realizarea transferului de cunoștințe. Pentru a reține un material, deficienții mintal au nevoie de mult mai multe repetiții decât normalii, iar cunoștințele sunt memorate de multe ori mecanic.
Deficiența mintală moderată cunoscută în literatura psihiatrică de specialitate ca arierație moderată sau severă, situată sub raportul gradului deficienței între cea ușoară şi cea profundă, corespunzând vârstei mintale cuprinse între 3-7 ani, respectiv unui coeficient 20-50.
Principalele caracteristici ale acestui grad de deficiență sunt următoarele:
Numită deficiență mintală profundăs au severă, aceasta este cea mai gravă formă de deficiență mintală și se caracterizează prin faptul că nu poate să se autoconducă, , să se apere de eventualele pericole, si are nevoie de îngrijire şi supraveghere permanent din partea adultului
Deficiența mintală profundă prezintă un coeficient situat sub 20 corespunzător vârstei de 2 ani. Datorită slabei rezistențe la infecții,mortalitatea în rândul acestor deficienți este foarte mare, media de viață pentru această categorie fiind până în 20 de ani.
Structura psihomotorie este nediferenţiată, rudimentară, caracterizată de balansări ale trunchiului, contorsiuni, grimase, stereotipii. Comportamentul său este caracterizat de acte pur reflexe, este fară limbaj şi scoate sunete nearticulate, țipete. Prezența unui astfel de copil în familie reprezintă o grea încercare pentru toti membrii ei, tulburând de cele mai multe ori echilibrul acesteia. Persoanele cu deficiență mintală profundă sunt irecuperabile, fără șanse de profesionalizare, adaptare socială și integrare.
