Educaţia incluzivă este o mişcare mondială bazată pe drepturile umane de bază. Conform principiilor drepturilor omului, fiecare copil, indiferent de apartenenţa sa, sau de nivelul de dezvoltare a capacităţilor sale, are dreptul la o educaţie de bună calitate, care să conducă în cel mai mare măsură la dezvoltarea capacităţilor sale cognitive şi de integrare socială. 

Diferenţierea şcolară pe baza apartenenţei la o anumită categorie socială sau a nivelului de dezvoltare individuală este nedreaptă și nu justifică excluderea din şcoala de masă. Un alt argument care susţine necesitatea mişcării integraţioniste este acela că şcoala de masă este cea care asigură mediul, precum și nivelul de calitate cel mai propice învăţământului şi însuşirii aptitudinilor sociale şi cognitive. Pentru a uşura copiilor cu dificultăţi de asimilare integrarea în şcolile de masă, este necesar ca în aceste şcoli să se asigure o atmosferă mai primitoare şi de acceptare.  

Mişcarea educaţiei incluzive și introducerea strategiilor ei funcţionează în prezent la nivelul ordonanţelor oficiale și cu sprijinul Uniunii Europene (ordonanţele împotriva separatismului, Convenţia de la Maastricht, Amsterdam si Madrid).​

Noțiunea de incluziune merge dincolo de conceptul de integrare, cunoscut deja. Când se vorbește de integrare, se evocă un individ care este în afara grupului, și, pentru care, se va face  un ”efort” pentru a-l primi în grup. Noțiunea de incluziune este traducerea într-o orientare socială și politică a valorilor conținute în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului: „Toți oamenii se nasc si rămân liberi și egali în drepturi”. Ea recunoaște fiecăruia, apartenența egalității drepturilor grupului în care el trăiește – națiune, școală, cartier, oraș. 

Chiar și în țările în care educaţia incluzivă este introdusă prin lege (în Italia și Norvegia de 25 de ani, în Marea Britanie de 10 ani și în Olanda de curând), între proiectele adoptate și rezultatele propriu-zise este o mare prăpastie. La baza dificultăţilor stau lipsa formării cadrelor didactice pentru a oferi ajutor copiilor cu nevoi speciale, a organizării deficitare, cu un număr prea mare de copii în şcoala de masă, precum și concepţiilor rigide ale cadrelor didactice şi ale unora dintre părinţii copiilor. În ţările în care conceptul educaţiei incluzive nu este cunoscut sau este puţin cunoscut şi este aplicat numai pe alocuri, dar şi în bună măsură, în ţările Europei de Est (care însă învaţă și se adaptează repede la noile principii ale incluziunii), principalele probleme sunt de ordin material (de multe ori alocaţiile bugetare, subvenţiile de la stat pentru educaţia copiilor cu nevoi speciale, în loc sa fie folosite pentru dezvoltarea educaţiei incluzive, ajung tot la şcolile speciale). 

Pe de alta parte, în ţările dezvoltate exista necesități urgențe legate de aplicarea educaţiei incluzive. Fără un nivel minim de dezvoltare a capacităţilor de cunoaștere, în lumea de astăzi, este foarte grea orientarea și adaptarea, atât la tehnologiile mereu noi, cât si la latura economica si sociala a vieţii. În 1955, în „Scrisoarea albă, către o societate orientate spre   cunoştinţe” Consiliul European a accentuat nevoia de modificare a sistemului educaţional și a stilurilor de însuşire a cunoştinţelor, astfel ca acestea sa contribuie la dezvoltarea capacităţii de gândire. Generaţia tânăra, in locul cunoştinţelor pasive, sa înveţe ce înseamnă gândirea autonomă, adaptarea optimă. Aceasta tendinţă se poate ilustra foarte bine cu următoarea zicala: „daca cineva este înfometat și îi dai un pește i-ai asigurat hrana pentru o zi. Dacă însă îl înveţi să pescuiască, îi asiguri hrana pentru fiecare zi”. Contrar acestor tendinţe, caracterul sistemului educaţional, în loc de a fi inclusiv, a rămas în continuare exclusiv. 

Datorită unui nivel mai redus al cerinţelor, de cinci ori mai mulţi copii cu nivel socio-economic redus faţă de cei cu nivel socio-economic crescut sunt înscrişi în şcolile ajutătoare speciale, în loc de şcolile generale. Astfel se creează un cerc vicios : performanţe şcolare slabe – loc de munca cu salarizare scăzută – perspective sociale slabe – nivel de viaţă scăzut – tensiuni în viaţa personală. Și, totul se repetă în generaţia următoare. Tuturor acestor copii le-ar asigura posibilităţi mai bune şcoala generala, unde un sistem educaţional mai atent, le-ar putea schimba soarta în bine. Dar pentru ca aceşti copii dezavantajaţi sa aibă loc în şcolile generale, trebuie să se producă schimbări majore atât la nivelul atitudinii corpului profesoral, cat și al sistemului educaţional, respectiv a metodelor de stimulare a dezvoltării și al psihodiagnozei.​

Pentru prevenirea declinului social ulterior nu este suficient ca aceşti copii sa fie menținute în sistemul educaţional tradiţional pentru că există pericolul dificultăţilor de adaptare la standardele ridicate și, deci, pericolul de eşec sau abandon şcolar. Pe lângă acceptarea copilului în şcoala de masă, trebuie asigurat un mediu educaţional corespunzător, suport și experienţe pozitive copilului cu dificultăţi de învăţare. O caracteristică specială a acestor copii „în pericol de excludere” o constituie faptul că posibilităţile lor nu sunt în concordanță cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de copii. Ei nu se adaptează cu uşurinţă și nu pot obţine imediat succese în cadrul sistemului educaţional tradiţional. (Nu reuşesc la examenele de capacitate sau bacalaureat, nu reuşesc sa obţină diplome). În spatele acestor probleme, stă desigur și nivelul lor ineficient de funcţionare a proceselor cognitive, agravat de faptul că, nici în cadrul familiei și nici în şcoală, ei nu beneficiază de o stimulare a dezvoltării corespunzătoare. Deficitul cognitiv apărut în urma educaţiei necorespunzătoare, este totuşi reversibil şi, poate fi compensat chiar și în cazul unor tulburări organice, cu condiţia ca potenţialul copilului sa fie activat în mod corespunzător.​Toate aceste corecturi se pot realiza în cadrul şcolii de masă şi al familiei, cu ajutorul programelor de dezvoltare adecvate. 

O alta greutate este legată de diagnosticarea copiilor. Atâta timp cât procedurile și criteriile de selecţie (diferitele examene de capacitate, procedee de testare) vor fi raportate la valori standard, este posibil ca aceşti copii să rămână în afara şcolilor.​Dreptul de incluziune şcolară se poate defini prin acceptarea de către instituţiile de învăţământ a tuturor copiilor, indiferent de sex, apartenenţă etnică şi socială, religie, naţionalitate, rasă sau limbă. Incluziunea este strâns legată de recunoaşterea şi acceptarea diversităţii, care este la rândul ei bazată pe ideologia democraţiei. Educaţia este un drept fundamental al omului (toţi copiii trebuie să aibă dreptul la o educaţie gratuită şi de calitate!) ce permite fiecăruia să dobândească cunoştinţele necesare   pentru a înţelege lumea de astăzi şi, pentru a putea participa în mod activ la aceasta. Ea contribuie la păstrarea valorilor, stă la baza învăţării de-a lungul vieţii, creează încredere, te face mai independent şi totodată conştient de drepturile şi posibilităţile proprii. Ea îl învaţă pe individ cum să se comporte în calitate de cetăţean responsabil şi informat.​Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental – un învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi – care constituie un deziderat şi o realitate ce câştigă adepţi şi se concretizează în experienţe şi bune practici de integrare/incluziune. Programele de stimulare timpurie a dezvoltării reprezintă o etapă decisivă în realizarea obiectivelor educaţiei pentru toţi. Acestea au o influenţă determinantă asupra formării inteligenţei, a personalităţii şi a comportamentelor sociale.​În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor şi mijloacelor optime de intervenţie educativă încă de la vârstele mici asupra unei categorii cât mai largi de populaţie infantilă. 

Învăţământul incluziv presupune ca tinerii şi copiii cu dizabilităţi şi ceilalţi, fără probleme, să înveţe în instituţiile de învăţământ având sprijinul corespunzător. Indiferent de deficienţa sau dificultatea de învăţare, copiii au un rol de jucat în societate după terminarea şcolii. Minorii cu dizabilităţi au drepturi egale cu ceilalţi, o educaţie separată ar duce la marginalizare şi discriminare împiedicând formarea, împlinirea de sine şi afirmarea personalităţii.​Diminuarea prejudecăţilor se poate face prin identificarea şi caracterizarea atitudinilor etnice şi rasiale ale copiilor şi descoperirea modului în care ele pot fi modificate în procesul de instruire.​Investigând universul fiinţei umane, cadrele didactice se confruntă cu o mare diversitate, care constă în aceea că, sunt puse în situaţia de a căuta mereu noi soluţii la problemele ridicate de copiii care trec pragul grupelor/ claselor din instituţiile de învăţământ.​În acest caz ne vom referi în mod deosebit la copiii cu cerinţe educative speciale, la faptul că noi, cadrele didactice, încercăm de cele mai multe ori, să găsim soluţiile cele mai bune pentru copii. Aceştia au nevoie de o abordare personalizată referitoare la încercările pe care le iniţiem în educaţia lor. Orice copil se confruntă în anumite cazuri, cu o situaţie particulară, care necesită din partea adultului o intervenţie specializată. 

În situaţia în care întâmpinăm greutăţi în soluţionarea acestor probleme trebuie să cerem informaţii, şi sprijin, din partea instituţiilor specializate, abilitate. 

Educaţia incluzivă urmăreşte o modalitate instituţionalizată de şcolarizare a copiilor cu dizabilităţi, dar şi a altor copii cu cerinţe educative speciale în şcoli şi clase obişnuite.​Învăţământul integrat pentru copiii cu probleme are mai multe dimensiuni:​– dimensiunea legislativă şi administrativă, legată preponderent de politicile educaţionale; constă în aceea că şcolarizarea acestor copii trebuie să fie o parte integrantă şi o responsabilitate a sistemului naţional de învăţământ; – dimensiunea pedagogică care evidențiază necesitatea apropierii condiţiilor de predare – învăţare pentru copiii cu dizabilităţi de cele accesibile celorlalţi copii, din punct de vedere al locului de şcolarizare şi al curriculumului; – dimensiunea socială care reliefează importanţa relaţiilor, a interacţiunii sociale dintre copii,   are efecte pozitive pentru toţi copiii. 

Educaţia incluzivă relevă o concepţie ecologică şi interactivă asupra problematicii dificultăţilor de învăţare şi evidențiază posibilitatea ca schimbările organizaţionale şi metodologice, realizate în unităţile de învăţământ, ca reacţie la dificultăţile de învăţare ale unor copii, să conducă la ameliorarea predării- învăţării pentru toţi copiii.