Auzul fonematic repezintă aceea particularitate a auzului fzic prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau foneme.El are rolul de a diferenția sunetele care au acelasi loc de pronuntie in cavitatea bucală.
Atunci când există o tulburare la nivelul auzului fonematic, recepția limbajului este afectată iar copilul nu poate percepe corect anumite sunete și nici ordinea acestora în cuvinte și în acest caz emisia limbajului va fi greșită.În această situație el va vorbi așa cum va percepe cuvintele, adică cu greșeli Nerezolvată la timp,această tulburare de auz fonematic va cauza copilului dificultăți și în ce privește scrierea cuvintelor si citirea lor.Acesta,asa cum va pronunța,asa va și scrie și la fel va citi,adica cu greșeli. În cazul tulburării de auz fonematic nu este nimic în neregulă cu urechea ca și organ de simț,deci auzul fizic este normal,insa exista o slaba dezvoltare a auzulu fonematic datorata unei tulburari a funcției proceselor cerebrale de analiză a sunetelor vorbiri.
Dezvoltarea abilităților verbale și corectarea tulburărilor de pronunţie atât la copiii cu deficiență mintală cât și la cei cu normalitate favorizează adaptarea școlară și socială. Pentru copiii cu tulburări în sfera cognitivă, intrarea în școală înseamnă și comunicare verbală, capacitate de înțelegere verbală, posibilități de relaționare cu sine şi cu cei din jur.
Defectele de pronunţie, tulburările de vorbire în general prezente la preşcolarii deficienți mintal, constituie dificultăți în plus pentru activitatea instructiv-educativă desfăşurată, şi acestea cu cât sunt mai grave şi mai persistente influențează negativ dezvoltarea psihică generală a copiilor și pregătirea în vederea școlarizării.
Mulţi copiii cu tulburări de vorbire dispun de capacitatea motrică necesară articulației corecte a sunetelor, și, fără îndoială, le-ar şi realiza dacă auzul lor nu s-ar fi deprins cu pronunţia defectuoasă.În aceste cazuri, dificultățile de pronunţie nu se găsesc în organele de articulație, ci în deficiențele de auz fonematic.
Înainte de a pronunța anumite sunete, copilul le aude de nenumărate ori. Încercând să le reproducă, el își ascultă simultan pronunţia și o compară cu modelul recepţionat din vorbirea mediului înconjurător. Treptat, pe baza autocontrolului auditiv, se produce o legătură inversă de la efectul acustic spre dirijarea centrală a mișcărilor de articulație a sunetelor. Prin însuşirea și automatizarea mișcărilor motrice, rolul autocontrolului auditiv se produce treptat, pronunția realizându-se predominant pe baza autocontrolului kinestezic.
La copii, în perioada însușirii sistemului fonetic al vorbirii, pot să apară neconcordanțe în ierarhia feed-back-ului auditiv și tactil-kinestezic.
Astfel, maturizarea uneori mai lentă a proceselor neurologice ce stau la baza capacității de percepere și diferențiere auditivă, în special a sunetelor de frecvență înaltă, față de capacitățile motrice, privind viteza, precizia și coordonarea mișcărilor articulatorii, determină frecvent pronunţia eronată a sunetelor siflante. Evident,dacă s-ar putea încetini şi procesul de automatizare al deprinderilor motrice de pronunţie a sunetelor, pentru ca autocontrolul auditiv să nu cedeze celui kinestezic înainte de a-şi fi dezvoltat capacitatea de a le diferenția precis, pronunţia copilului, chiar dacă ar prezenta o întârziere temporară, s-ar dezvolta corect. Dar ,întrucât deprinderile motrice la copiii dislalici se formează adeseori înainte de a putea fi precis modelate prin mecanismele de autocontrol auditiv,insuficient dezvoltate, sunetele defectuos însușite se fixează stereotip în vorbire.
Prin urmare, în corectarea dislaliei sau a oricarei tulburari de vorbire, trebuie să inhibăm dominanța propriorecepției şi să revenim la acea fază când în ierarhia de autocontrol a pronunţiei, copilul acordă mai multă atenţie sunetului decât mișcărilor articulatorii. În caz contrar, sunetul pe care ar urma să-l substituie pe cel dislalic „intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. Cunoașterea capacității fonematice a copiilor este importantă mai ales pentru precizarea diagnosticului diferențial precoce, pentru diferențierea particularităților defectologice ale limbajului de cele specifice vârstei.
La copiii cu tulburari de vorbire date de nedezvoltarea auzulu fonematic in special, există o capacitate diminuată a diferențierii sunetelor ascociată cu o reținere slabă a șirului de sunete auzite precum și o capacitate foarte scăzută de anliză şi sinteză auditivă a cuvintelor percepute.
Numeroase investigații au relevat faptul că la o bună parte dintre copiii care prezintă dislalie funcţională spre exemplu, indiferent de nivelul de devoltare intelectuală, se întâlnește ca factor răspunzător cauzal ,o imaturitate a auzului fonematic,exprimată printr-o slabă capacitate de diferențiere fonematică.Tulburarea auzului fonematic se referă la lipsa de maturizare a acestei particularități şi lipsa de exersare a laturii expresive a limbajului verbal.
Obiective educării auzului fonematic se referă la:
Spre deosebire de copiii cu normalitate, unde tulburările de vorbire apar mai rar, la copiii cu deficiente mintale, tulburările de vorbire apar cu o frecventă mult mai mare şi mai gravă. La această categorie de copiii spre deosebire de cei cu normalitate recuperarea se face mai greu şi mai anevoios datorită şi tulburărilor auzului fonematic mai grav afectat. De aceea, creativitatea profesorului logoped trebuie să fie cea care să conducă la creerea şi inventarea unor noi tehnici de terapie recuperatorie care să se axeze pe stimularea auzului fonematic, antrenând copilul în timpul programului de recuperare.
Terapia reprezintă condiția esențială în corectarea deprinderilor greșite de pronunţie a sunetelor. Aceasta constă în educarea respirației, a mișcărilor articulatorii, pronunțarea corectă a sunetelor şi dezvoltarea auzului fonematic. Fiecare componență a terapiei contribuie la educarea vorbirii. Exercițiile de educare a mișcărilor articulatorii dezvoltă organele de pronunţie, le dă suplețe şi elasticitate, le permite efectuarea unor mișcări coordonate rapid, fără efort fonator.
Corectarea limbajului prezintă o importanță deosebită nu numai pentru facilitarea comunicării şi a integrării în procesul instructiv-educativ, dar şi pentru faptul că tulburările de limbaj, în funcţie de gravitatea lor, provoacă o serie de manifestări negative la nivelul întregii personalități şi comportament al logopatului.
Practica logopedică desfășurată cu copiii cu deficiență minatală şi cu tulburări de vorbire a demonstrat că aceștia manifestă refuzul de a participa la actul vorbirii și că au posibilități scăzute de integrare în activitate cu implicatii chiar și in viața socială.Terapia logopedică, pe lângă recuperarea disfuncţionalității limbajului, vizează educarea şi restabilirea echilibrului psihologic și dezvoltarea unor personalități armonioase. Scopul logopediei este de a asigura şi restabili relațiile cu cei din jur, relații care au fost afectate mai mult sau mai puțin, în funcţie de gravitatea tulburărilor de limbaj.
La persoanele cu deficiență mintală, tulburările de limbaj accentuează handicapul psihic și de comportament ca urmare a deficitului funcțiilor de cunoaştere și de exprimare, a imaturității afective, a creșterii sugestibilității, a impulsivității, a rigidității psihomotorii.
O bună evaluare a auzului fonematic asigura întotdeauna și o bună planificare a obiectivelor, ceea ce este esențial, dacă dorim ca copilul să înregistreze progrese.
Stabilirea unei relații cu copilul și părintele prin interacțiune constitue baza oricărei evaluări calitative. Evaluarea și tratamentul auzului fonematic se află într-o strânsă legătură și ambele trebuie să decurgă în paralel.
Pentru ca educaţia şi recuperarea să fie eficiente, cadrele didactice trebuie să aibă o atitudine pozitivă faţă de copiii cu acest gen de probleme să-i sprijine ,să-i incurajeze, să le cunoască bine problemele particulare si să contribuie zilnic la recuperarea lor De asemenea, cadrele didactice ,la rândul lor trebuie să fie sprijinite de medici, psihologi, logopezi şi alţi specialişti din domeniul psihopedagogiei speciale si psihologiei.