Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a adus pacea mult dorită. Între foștii aliați, S.U.A, Marea Britanie și U.R.S.S. se contura un nou tip de conflict, denumit mai târziu ,,Războiul Rece”, iar ceea ce numeam Coaliția Națiunilor Unite în timpul conflictului mondial, înceta să mai existe.URSS își impune dominația în jumătatea estică a Europei, în timp ce vestul Europei este democratic.
Ultima întâlnire a celor trei mari puteri a avut loc la Yalta, în Crimeea la 4-1 februarie 1945.Această conferință a fost considerată crucială pentru evoluția ulterioară a continentului european.Stalin intenționa să transforme puterea militară în puterea politică. Deoarece, în momentul conferinței Armata Roșie deținea controlul asupra celei mai importante părți a Europei de Est, conducătorul sovietic a formulat o serie de pretenții.Stalin dorea să mențină dominația asupra teritoriului luat Poloniei în 1939, respingând dreptul polonezilor de a-și alege singuri conducătorii susținând necesitatea protejării graniței de vest.1
Totodată, la Yalta Aliații au luat în discuție situația Germaniei.S-a hotărât împărțirea ei în patru zone de ocupație.Cele trei mari puteri au stabilit crearea unei organizații mondiale ce urma să înlocuiască Societatea Națiunilor.Conferința de organizare a Națiunilor Unite fiind programată pentru sfârșitul lunii aprilie 1945, urma a avea loc la San Francisco.
Acordul de la Moscova din octombrie 1944, dintre Stalin și Churchill a reprezentat un acord privind delimitarea sferelor de influență dintre cele două țări din estul Europei.URSS prelua 90% influență politică în România, 80% în Bulgaria și Ungaria, iar Marea Britanie își extindea dominația asupra a 90% din Grecia, în timp ce în Iugoslavia influența urma a fi în proporții egale.Era foarte clar că Stalin se va folosi de victorie și de înaintarea trupelor sale în Europa.
Până la declanșarea Războiului Rece , aliații se vor întâlni la Potsdam într-o conferință care s-a deschis la 17 iulie 1945.2 În cadrul acesteia, SUA și URSS se afirmă ca lideri mondiali.Potsdam a consolidat pozițiile cucerite de învingători pe teren în ultima fază a conflictului.URSS aprecia că statele capitaliste pregătesc o ofensivă împotriva sa, de aceea Stalin pregătește instaurarea în zona ocupată de Armata Roșie a regimurilor comuniste.Coaliția Națiunilor Unite ia sfârșit în momentul în care sovieticii și occidentalii au început să traseze pe teren, cu ajutorul trupelor noua hartă politică a Europei.3O alianță nenaturală determinată de cerința înfrângerii lui Hitler înceta. Nici o alianță nu putea fi posibilă între două state ca URSS și SUA care aveau concepții diametral opuse din punct de vedere politic, economic, strategic, ideologic, ordine europeană4.Luau sfârșit confruntările militare dar începea un nou tip de conflict ,,Războiul Rece”.
Foștii aliați reușesc să își mențină acordurile în vederea ocupării Germaniei, aasigurării liberei treceri a avioanelor pe culoarele aeriene care să lege cele trei zone occidentale de Berlin ( noiembrie 1945), a judecării unui număr de șefi naziști și pentru a hotărî soarta foștilor aliați ai Reichului cu care se semnează tratate de pace la Paris în februarie 1947.
Așadar, Europa se împarte în două. „Doctrina Truman” stopa înaintarea sovieticilor în Europa de Est, care, la rândul lor, în cursul anului 1947 răspund prin „statelizarea” economică și politică a țărilor din această zonă. Peste tot unde Armata Roșie era stăpână, tactica folosită pentru lichidarea coalițiilor „frontului național” și înlocuirea lor cu echipe complet supuse URSS-ului, era aceeași. Aceasta consistă în primul rând în plasarea unor comuniști intrasigenți la conducerea minsterelor-cheie (Interne, Agricultură, Apărare Națională) și în infiltarea administrației și organizațiilor politice concurente (mai ales cele socialiste): este tactica numită a „calului troian”. Se vizează apoi, – este așa zisa tactique du salami, adică divizarea adversarilor Partidului Comunist pentru a le slăbi rezistența înainte de a-i elimina pe rând începând cu conservatorii și terminând cu social-democrații. Alegerile care se desfășoară pe un teren pregătit dinainte, consfințesc preponderența comuniștilor și a socialiștilor care li s-au alăturat. Nu mai rămâne decât să se teacă la arestarea și lichidarea fizică a liderilor recalcitranți.Așa se procedează din 1946 în Bulgaria, unde șeful opoziției, Petkov, membru al rezistenței necomuniste, este acuzat că a conspirat împotriva Revoluției, este condamnat la moarte și spânzurat.5 În România, unde la sfârșitul lui 1947, după arestarea conducătorilor Partidului Național Țărănesc și ai Partidului Liberal, regele Mihai este obligat să abdice pentru a lăsa locul unui guvern comunist. În Ungaria, învinși în alegerile din august 1947, comuniștii elimină prin forță pe toți membrii partidelor care refuză să li se supună.
Pe lângă această acțiune de punere sub tutelă a Europei de Est, care are loc și în Polonia și Germania în zona ocupată de sovietici, conducătorii de la Kremlin vor înființa în toamna lui 1947 o nouă organizație internațională, mai puțin rigidă decât Kominternul (care fusese dizolvat în 1943), dar tot atât de strâns legat de Moscova. Se fonda la sfârșitul lui 1947, Biroul de Informații al Partidului Comunist sau Kominform al cărui sediu este fixat la început la Belgrad, are drept obiectiv de a întări controlul URSS-ului asupra formațiunilor comuniste europene. Cu ocazia creării acestuia unul din principalii colaboratori ai lui Stalin, Jdanov, formuleză într-un discurs răsunător doctrina oficială a Kremlinului în domeniul politicii internaționale. După părerea lui Jdanov, lumea este împărțită de acum înainte în două „tabere” ireconciliabile: tabăra „democrației” și a „păcii” al cărei șef este URSS-ul și tabăra „imperalistă” „a cărei principală forță conducătoare este reprezentată de Statele Unite”. De aici inainte, precizează el, o sarcină importantă le revine partidelor comuniste surori din Franța, din Anglia, din Italia. „Acestea trebuie să ia în mâini standardul apărării naționale și al suveranității țărilor lor.”6
Rezultatul este că în țările unde existau partide comuniste puternice, mai ales în Italia și în Franța, apare o intensă ofensivă îndreptată împotriva coalițiilor guvernamentale cărora, după eliberare li se asociaseră și miniștri comuniști. În aprilie și în mai 1947, deci înainte de crearea Kominformului, reprezentanții Partidului Comunist italian și francez sunt astfel obligați să părăsească guvernele de coaliție conduse de Alcide De Gasperi și Paul Ramadier. De acum înainte, împinși în opoziție, comuniștii aplicând indicațiile lui Jdanov, vor iniția campanii puternice destinate să zdruncine guvernele „burgheze”.7
Două evenimente vor accentua tendința de a se constitui în Europa două blocuri antagoniste. Primul este „lovitura de la Praga” care are loc în februarie 1948. În Cehoslovacia, populația i-a întâmpinat în 1945 pe sovietici ca pe niște eliberatori din cauză că păstrase o amintire destul de dureroasă despre modul în care țara fusese abandonată în mâinile Fuhrerului în 1938 și 1939.
Pe 24 februrie, cu „binecuvântarea” Kremlinului, liderul comunist Gottwald face apel la sindicate care declanșează o grevă generală. În toate regiunile se constituie comitete de acțiune (executive), sprijinite de „milițiile muncitorești” care împiedică forțele democratice să reacționeze. Pe 25 februarie, președintele Benes, trebuie să accepte crearea unui nou guvern dominat de P.C. Pe 10 martie, ministrul de externe Jan Masaryk, fiul fondatorului Republicii, cade de la o fereastră și moare. Benes va rămâne în funcție până în mai, apoi va prefera să demisioneze decât să contribuie la elaborarea noii Constituției comuniste. La sfârșitul primăverii anului 1948, Cehoslovacia devine la rândul său „democrație populară”.
Al doilea eveniment survenit și el în primăvara anului 1948 este blocada de la Berlin. Puternic traumatizați de „lovitura de la Praga”, occidentalii au hotărât să grăbească în zona lor de ocupație reconstituirea unui stat german puternic din punct de vedere economic și politic, capabil să constituie un baraj în calea comunismului. Prima etapă a acestui proces care va duce în mai 1949 la crearea Republicii Federale Germane cu capitala și guvernul la Bonn. Aceasta aduce imediat după sine retragerea reprezentanților sovietici din Consiliul cvadripartid care, de la sfârșitul războiului, constituia autoritatea supremă a întregului teritoriu german.
Rămâne în suspans problema Berlinului, împărțit și el în patru sectoare dintre care trei ale occidentalilor, ce formează o enclavă în mijlocul zonei sovietice. Pentru a-i alunga pe aliați, Stalin decide în iunie 1948 să blocheze toate căile de acces rutiere și feroviare în direcția Berlinului de vest, condamnând orașul la izolare și lipsindu-l de electricitate. Imediat, americanii au ripostat prin crearea unui gigantic „pod aerian”, tranzitându-și avioanele prin cele trei culoare aeriene și transportând intr-un an mai mult de 2.500.000 tone de provizii de toate felurile. După unsprezece luni de blocadă, Stalin trebuie să cedeze și să renunțe la blocare circulației recunoscând implicit și prima sa mare înfrângere din războiul rece pe care îl înfruntă cu tabăra occidentală.
„Lovitura de la Praga” și blocarea Berlinului vor avea ca efect grăbirea căderii în Europa de Vest a unei alianțe militară dominată de supraputerea americană. Cele două evenimente au îngrijorat profund guvernele și populațiile democratiilor occidentale, conștiente că se găsesc în imposibilitatea de a rezista unei eventuale agresiuni sovietice. Pe 17 martie 1948, câteva săptămâni dupa evenimentele de la Praga, la Bruxelles se semnează între Franța, Anglia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg un tratat, fiind în mod clar destinat să stăvilească expansiunea comunistă. Încheiat pe o perioadă de cinci ani, acesta stipulează că, în cazul în care una dintre părți ar face obiectul unei agresiuni în Europa, celelalte semnatare „îi vor acorda ajutor și asistență cu toate mijloacele de care dispun, inclusiv cele militare”8.
Blocada Berlinului sfârșește prin a convinge pe conducătorii acestor state că singurul mod de a crea o stabilitate eficace împotriva expansiunii comuniste este lărgirea Pactului de la Bruxelles prin includerea și altor țări din Europa Occidentală, dar mai ales prin implicarea Americii în această combinație diplomatică.9
Întreprinderea este îndoielnică. Statele Unite nu reacționează. Tradiția lor diplomatică cere ca acestea să nu se angajeze în timp de pace în vreun sistem de alianțe care să oblige să intervină dincolo de zona occidentală. Pentru ca președintele să facă acest lucru, are nevoie de votul Senatului. Din acest moment vor începe tratativele cu europenii pentru stabilirea unui sistem unic de apărare în care să se integreze și cel din tratatul de la Bruxelles, tratative ce sfârșesc pe 4 aprilie 1949 prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord de către reprezentanții celor două state ale Americii de Nord și de zece țări europene: cele cinci ale Pactului de la Bruxelles la care se alătură Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca și Islanda. Turcia și Grecia vor adera și ele în 1952, iar Germania în 1955.
În cursul anilor următori, se vor constitui orgnisme complementare-civile și militare-care vor forma în totalitate NATO. Până atunci însă, se stipuleză că Pactul Atlanticului are caracter definitiv și se face referință la principiile de bază pe care trebuie să le sprijine ordinea internațională: liberatea popoarelor „principiul dreptului”,dreptatea, bunăstarea populației, refuzul de a folosi forța în rezolvarea neînțelegerilor internaționale, astfel spus, pactul se prevalează de identitatea de civilizație și de idealuri care unește părțile contractante ce respectă democrația și „libertățile individuale”, ceea ce nu se va întâmpla în Portugalia și temporar în Grecia și Turcia.10
La sfârșitul anului 1949, Europa este deci împărțită în două blocuri economice, politice, ideologice și militare strâns legate și unul și celălalt de două supraputeri învingătoare în război. Chiar dacă sovieticii au suferit unul după altul mai multe eșecuri începând cu ruptura iugoslavă, apoi cu rezultatul negativ al primei crize de la Berlin, înfrângerea insurecției comuniste din Grecia și încheierea Pactului Atlanticului de Nord, nimic nu arată că încercarea occidentalilor de a stopa acțiunile lor nu va fi urmată de o nouă ofensivă11. Într-adevăr, aceasta va avea loc în anul următor, dar de data aceasta pe scena îndreptată a Extremului Orient. Criza care se declanșează în iunie 1950 va avea consecință tot atât de importantă asupra bătrânului continent.
1 Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, București, Editura Humanitas, 1992, p. 358.
2 Ibidem, p.359.
3 Cornelia Neagu, Istoria construcției europene, Note de curs, 2006, p. 32.
4Ibidem, p.33.
5 John Barber, Istoria Europei moderne, București, Editura Lider, 1993, p.54.
6Cornelia Neagu, op.cit., p.30.
7 John Barber, op.cit, p.56.
8Cornelia Neagu, op.cit., p.31.
9 Ibidem.
10 Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit, p.359.
11 Ibidem, p.360.
