Ferdinand-Victor-Albert-Meinrad, principe de Hohenzollern, s-a născut la Sigmaringen în 12/24 august 1865. Era fiul prinţului Leopold, pretendent la tronul Spaniei, neagreat de Franţa, fapt care a constituit pretextul declanşării razboiului franco-prusac din 1870. Mama lui, prinţesa Antonia infantă de Portugalia, o femeie frumoasă şi cultă, era fiica reginei Maria de Gloria, urmaşă a prinţului Murat, rege al Neapoleului şi frate cu Napoleon I.
Până la vârsta de cincisprezece ani şi-a primit educaţia în familie, cu profesorul Gröbles, iar din punct de vedere moral şi religios a fost profund influenţat de mama sa. A învăţat să vorbească atunci când era întrebat, tare şi limpede. În caz contrar era obligat să repete fiecare fraza. De aceea avea obiceiul supărator de a repeta ceea ce rosteau ceilalţi interlocutori. Religia protestantă, educaţia foarte riguroasă în familie, l-au făcut pe Ferdinand să fie un om al datoriei. Din acest motiv a îndrăgit meseria armelor. După absolvirea liceului din Düsseldorf a urmat cursurile şcolii militare din Kassel, iar la douăzeci de ani, în anul 1885, tânărul prinţ a devenit sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam1.
A urmat apoi universităţile din Tübringen, Lipsca şi Bonn, unde a avut ca profesori eminenţa oameni de ştiinţă: filosoful Wundt, istoricul Kupler şi juristul Friedeberg. Încă din anii studenţiei a început să înveţe limba română.
Studiile temeinice din universităţile germane au fost completate de dorinţa proprie de cunoaştere şi aprofundare a unor domenii multiple. Astfel, Ferdinand era un foarte bun botanist.
Renumitul ziarist şi om politic Stelian Popescu consemna în jurnalul său că, într-o discuţie avută cu suveranul, a fost plăcut impresionat de cunoştinţele în domeniu ale monarhului: ,,Alta dată, vorbind de, fiindcă auzise că eram in Consiliul de Administraţie a Casei Gradinilor şi mă ocupam în special de Grădina Cismigiu, am intrat cu el în discuţii, care m-au uimit. Spunea că în limba latină numele unor varietăţi infinite de plante, de care habar nu aveam şi când am cercetat, să văd de unde pute el sa să ştie atâtea nume, mi s-a spus de specialişti, că era un botanist fără pereche in ţara noastră. Regum, şeful grădinilor Capitalei, mi-a spus că, mergând o dată cu el în Delta Dunării la vânătoare, Regele se preocupa mai mult de plantelerare, ce-i ieşeau în cale şi le spunea pe numele latinesc, decât de vânătoare. Acelaşi lucru mi l-au spus şi I.C.Brătianu şi doamna Eliza Brătianu.” 2
Prinţul moştenitor era şi un pasionat de turism, vânătoare, drumeţie. La 13/16 februarie 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român (S.T.R.). Ferdinand ştia, să descifreze inscripţiile greceşti şi latineşti, fapt constatat de marele arheolog şi istoric Vasile Pârvan. Făcând portretul prinţului moştenitor, Nicolae Iorga scria, că Ferdinad era: „un tânăr inteligent, înzestrat cu un delicat simţ de ironie, pasionat pentru lecturi, un timid până la sfiala cuvântului şi la groaza relaţiilor cu oamenii, care repede ştiură să uzeze şi să abuzeze de calităţile şi de lipsurile lui. La Universitatea din Bonn, avusese profesori a căror amintire a rămas întotdeauna vie. Ştia bine latineşte, vorbea elegant limbile franceză şi engleză, avea cunoştinţe serioase în domeniul ştiinţelor naturii.”3 Ferdinand deţinea deci o frumoasă şi solidă cultură generală.
Ferdinand a avut şi frumoase preocupări de numismatică, filatelie, iubrea arta, era un om cult şi politicos, extrem de modest, discret şi avea o timiditate ieşită din comun. Făcând portretul lui Ferdinand, Elena Văcărescu scria în memoriile sale, că prinţul moştenitor era: „bland, înalt şi subţire, cu ochii albaştri şi visători, cu un zâmbet, care apărea arareori, cu buzele pline de freamăt şi mâini minunate(…). Vorbea rar, cu privirea pierdută în departare, cu frumoasele palme unite, sprijinite pe genunchi sau întinse în faţa lui.”4
Elena Văcărescu sesiza şi timiditatea ieşită din comun a prinţului Ferdinand, faptul că era puţin comunicativ şi reareori îşi spunea părerea: „era dureros de tăcut, pradă unei indiferenţe, care sfârşea prin a apărea jignitoare. Nimeni nu reuşea să-i cunoască părerile sau dorinţele. Gândurile îi erau atât de învăluite, era atât de închis în sine, încât mulţi îl considerau cu totul lipsit de păreri sau dorinţe.”5
Pricipele Ferdinand a venit pentru prima oară în România în anul 1881, la vârsta de cincisprezece ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, şi fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenţi la ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat în anul 1889 de regele Carol I pentru a fi reşedinţa Principelui Moştenitor, va fi casa lui Ferdinand şi a Mariei până la sfârşitul vieţii. Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana şi Mircea, copiii cuplului princiar moştenitor.
Neavând urmaşi pe linie bărbătească, Carol a apelat la fratele său mai mare, Leopold de Hohenzollern, deoarece potrivit articolului 83 din Constituţia României, succesiunea la tron „în lipsa coborâtorilor în linie bărbătească ai Măriei sale Carol I de Hohenzollern Sigmaringen”, coroana regală a României revine „celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora.”6
Leopold şi fiul său mai mare Wilhelm au notificat că renunţă la calitatea de moştenitori ai tronului României. În aceste condiţii succesiunea a revenit lui Ferdinand care la 18 martie 1889, prin decret regal, a fost proclamat moştenitor al tronului României cu titlu de Alteţă Regală.
Acesta soseşte oficial în România la 19 aprilie 1889 în uniformă de sublocotenent şi este primit la Gara de Nord de Regele Carol I şi Regina Elisabeta. Presa vremii a înfăţişat pe larg acest eveniment, arătând„: „Miercuri. Azi la 10 dimineaţa, 19 aprilie 1889 pe un timp foarte frumos a sosit moştenitorul tronului, Prinţul Ferdinand. Trăsura de gala domnească, descoperită, trasă de nişte frumoşi cai negri, livrele roşii, muiate în fir. Roşu de emoţie, blând, abia îi dădeau mustăţile şi barbă, tânărul ofiţer nu împlinise 24 ani. La vremea aceea era foarte chipeş. Acelaşi R. Scheffer îi face un frumos portret „ Prinţul Ferdinand tocmai îşi împlinise cel de al douăzeci şi treilea an al vieţii şi nu trăise decât în Germania (…). Era înalt, slab, fără barbă, cu o faţă agreabilă pe care sângele neamului Braganza, din care se trăgea după mamă, o înnobilă cu o anumită distincţie exotică.”7
La 10 Mai 1891, la jubileul domniei unchiului său, Ferdinand este avansat la gradul de căpitan. Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra şi Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh pentru nepotul lui, Ferdinand . Carol primeşte cu cea ocazie Ordinul Iartierei.
Ferdinad s-a căsătorit la Sigmaringen în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg şi Principesă de Saxa-Coburg-Gotha. În 1896, Principii Moştenitori Ferdinad şi Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Ţarului Nicolae al II-lea. În mai 1897, Ferdinand a căzut bolnav de febră tifoidă. Medicul C.D. Severeanu, apropiat al Curţii Regale, afirmă în memoriile sale, că Prinţul moştenitor „se bucura de o bună sănătate, însă din împrejurări, care nu s-au putut precia, fiind la nişte manevre militare, se spune că ar fi băut apă dintr-o fântână primitivă şi aluat microbul febrei tifoide, s-a îmbolnăvit foarte grav şi a fost o zi când zvonul s-a dat în capitală, că Prinţul murise şi dacă îmi reamintesc, se mai spunea, că la unele biserici s-au tras clopotele.” Situaţia era în adevăr foarte gravă, asttfel soţia sa Maria fusese trezită din somn pentru ca să-şi ia rămas bun de la muribund, căruia i se dăduse numaidecât Cuminecătura. Ea nota de altfel în jurnalul său următoarele: „Nu voi uita niciodată noaptea groaznică în care am fost chemată la patul soţului meu, căci doctorii credeau că se apropie sfârşitul.”8 Afectată de boala soţului ei, Maria arată într-o scrisoare trimisă surorii sale, ca era îngrozită că va rămâne singură: „ O sperie gândul că el ar putea muri şi un copil de 4 ani să devină moştenitor de tron, iar eu aşa de tânără şi nepricepută să rămân văzduvă.”9 Ferdinand a supravieţuit ca prin minune, a învins moartea, dar a rămas suferind şi foarte schimbat fizic. Boala a lăsat sechele.
Pentru a se vindeca mai repede, medicii i-au recomandat, să plece pentru covalescentă în străinătate, la Nisa. Prinţul moştenitor lipsise cam mult din mijlocul trupelor, iar acest lucru putea avea consecinţe negative. De aceea, Carol I, a numit-o pe Maria comandant onorific al Regimentului de Cavalerie 4 Roşiori.
La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământ în calitate de rege al României în şedinta comuna a Corpurilor Legiuitoare. Cu acest prilej, noul suveran a rostit un scurt discurs.
Vorbitorul a adus mai întâi un fierbinte omagiu regelui defunct, precizând: „Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul Marelui Întemeietor, care mi-a lăsat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi de credinţă ale unui popor întreg”10.
Ferdinand s-a angajat că va acţiona pentru dezvoltarea şi întărirea României: „Pilda Aceluia pe care îl plângem toţi ca pe un părinte şi convingerea că numai printr-o neîncetată propăşire se poate asigura viaţa trainică a unui popor. Îmi vor călăuzi în sforţările mele spre a-mi jertfi întreaga muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat!”11
Principele Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată generată de confruntarea între tabăra filoantantistă şi cea germanofilă, în problema întăririi României în Primul Război Mondial. Opinia publică românească se întreba cum îşi va manifesta noul rege datoria sa de „bun român”12.
Se cerea regelui Ferdinand, să ridice spada împotriva ţării şi a familiei sale „ Am simţit – spunea regele- o mare mâhnire, căci am înţeles de ce avea să mă îndrepteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă a conştiinţei şi a inimii. Conştiinţa a învins. Atunnci am putut păstra neclintită speranţa de a învinge pe Mackensen, deoarece reuşeam să înving pe un Hohenzollern”13.
Ca urmare în cadrul istoricului Consiliu de Coroană ţinut la Palatul Cotroceni în ziua de 14 august 1916, s-a luat hotărârea ieşirii României din starea de neutralitate şi participarea la război alături de Antanta (Marea Britanie, Franţa şi Rusia), pentru împlinirea unităţii naţionale a românilor. A doua zi, 15 august 1916, tot la Palatul Cotroceni, regele Ferdinand împreună cu membrii guvernului au semnat „Proclamaţia către ţară” prin care se afirma idealul naţional – unirea Transilvaniei şi Bucovinei şi care avea următorul text: „Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor”. Regele Ferdinand s-a convins de necesitatea imperioasă a războiului pentru întregirea neamului, sacrificiul pe care el l-a făcut, aducându-i recunoştiinţă contemporanilor săi şi numele de „Ferdinand Întregitorul” sau „Ferdinand cel loial”14.
Drept recunoştinţă pentru sacrificiul său din timpul Marelui Război, regelui Ferdinand i-a fost oferit de către armata română, reprezentată de generalul de Corp de Armată – Eremia Grigorescu, la întoarcerea în Bucureşti, după cei doi ani de refugiu, alături de rege a fost minunata Regină Maria, cea care a fost infirmieră pe front, diplomat în cancelariile europene, fără de care, spun unii istorici, România Mare ar fi fost poate, în pericol.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în Catedrala Reîntregirii va avea loc încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României întregite.
La 28 noiembrie 1922, în mesajul de deschidere a sesiunii Adunării Naţionale Constituante, regele Ferdinand I spunea: „Sunt fericit că mă găsesc, după marele act al încoronării, în mijlocul Adunărilor Naţionale, chemate să …. aşezământul constituţional al României întregite. Acest act desăvârşit în sfânta împărtăşire cu întregul popor şi sub prezenţa înalţilor soli şi ai reprezentanţilor aliaţilor şi celorlalte state, a consfinţit odată mai mult, unirea românilor, închegată din sforţările şi sacrificiile necurmate ale generaţiilor apuse şi a celei de astăzi”15.
Regele Ferdinand I a fost << Întregitorul de ţară>> sub sceptrul căruia s-a realizat Marea Unire din 1918 – cel mai important act din istoria poporului român, primul rege al tuturor românilor, a fost anul reformei agrare şi al celei electorale, precum şi a acţiunilor care vizau consolidarea statului naţional unitar român. România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 km, pentru ca în 1927 la moartea sa, ţara să numere 17 milioane de locuitori şi 295.049 de km.
Realizarea unităţii statale din 1918, a impus adoptarea unei noi Constituţii care să reflecte noile realităţi economico-sociale, politice, etnice şi instituţionale. Astfel, Constituţia din 1923, a fost în pofida disputelor pe care le-a generat, cea mai democratică din întreaga perioadă interbelică, deoarece ea a corespuns cerinţelor fundamentale în faţa cărora se afla România după Marea Unire. Era un act necesar, căci înscria desăvârşirea unităţii naţionale româneşti, … universal, reforma agrară. În ceea ce priveşte atribuţiile monarhului, România rămâne o monarhie constituţională. Regele este major de 18 ani împliniţi. El depune la suirea pe tron, următorul jurământ în sânul adunărilor întrunite: „ ,,jur a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului” (art. 82). Constituţia din 1923 a stârnit nu numai dispute politice, dar şi atacuri deschise împotriva monarhiei. N.D. Cocea a tipărit la sfârşitul lunii martie 192.. un articol – pamflet la adresa regelui Ferdinand, intitulat „Răspunzătorul”. Autorul face un aspru rechizitoriu la adresa monarhului, arătând, exagerând lucrurile: „De zece zile aproape, capitala trăieşte sub starea de asediu de fapt. Regimentele locale sunt consemnate în cazărmi. Alte trupe din toate armele au fost mobilizate şi aduse în Bucureşti. Soldaţii sunt echipaţi pentru război.”16. Suveranul mai era acuzat că „a provocat sau a tolerat suprimarea tuturor libertăţilor publice în momentul când articolele Constituţiei trec cu toptanul prin cele două fabrici de vot ale guvernului liberal.”17
Regele Ferdinand a trebuit să suporte de-a lungul vieţii, nu numai o grea suferinţă morală, legată de îndepărtarea de familia sa de la Sigmaringen, examinarea Papei (pentru că şi-a botezat copii în religia ortodoxă), dezertarea de la datoriile sale de principe moştenitor a fiului său Carol, ci şi o grea suferinţă fizică, o boală nemiloasă, care îl consuma zi de zi, şi-l tortura clipă de clipă.
Începând din anul 1925, sănătatea regelui Ferdinand a început să se deterioreze. În ianuarie 1925, regele a fost operat de hernie, iar două luni mai târziu a recăzut la pat, bolnav de ceea ce a fost diagnosticat drept embolie localizată la plămân. În cursul anului 1926, starea de sănătate a regelui Ferdinand a continuat să se înrăutăţească şi se pare că nimeni nu-şi dădea seama de ce suferă. Se vorbea despre o criză de ficat, de o posibilă ciroză, de un diabet.
Pentru luna martie 1927, rege Ferdinand planificase o călătorie la Roma. Ca un fiu credincios al bisericii romano-catolice, el dorea foarte mult să se împace cu Papa, care era supărat din cauză că regele îşi botezase copii în credinţă ortodoxă. A trebuit să renunţe la călătorie deoarece boala s-a asociat cu o pneumonie dublă. La Castel, Regina Maria îl veghea pe rege, şi când sfârşitul părea iminent, ea a trimis după copii staţi cu excepţia fiului lor mai mare, de care regele ne întrebase, de când se îmbolnăvise. Regina obişnuia să-şi petreacă pe o sofă în salonul regelui „cu uşile deschise ca să audă orice zgomot”18 – nota Regina Maria în jurnalul său.
Către miezul nopţii, pe 19 iulie 1927, regele agitat din cauza durerii, a încercat să se dea jos din pat, şi deşi doctorul durerii, Mamulea îi facuse o injecţie, acesta nu s-a calmat. „ Sunt atât de obosit” – i s-a plâns el reginei, cu capul sprijinit pe umărul ei ca să poată respira mai uşor. Doctorul i-a luat pulsul şi a prevenit-o pe regină că sfârşitul e aproape. Infirmiera a alergat să aducă familia şi un preot, dar regele Ferdinand a murit înaintea sosirii lor. Nu au fost atât de multe onoruri cum ar fi putut să fie, deoarece îngrijorat din cauza lui Carol şi a carliştilor, Brătianu a grăbit ceremonia funerară. Regina a stat tot timpul în genunchi în faţa unui iconostas aşezat în dreapta sicriului, care era împodobit cu crini roşii şi albi. După ceremonia înmormântării, Regina Maria s-a întors la Sinaia notând următoarele în jurnalul său:
„Un capitol închis pentru totdeauna, şi acum, înainte, ai curaj şi cu ce mi-a mai rămas cu sănătate, putere, speranţă şi credinţă. Am trăit alături o viaţă îndelungată, cu urcuşuri şi coborâşuri, aşa cum este într-o mare parte cu loialitate şi cu încredere (…) nu iubiţi, ci prieteni ce-şi respectă unul altuia particularităţile, (…) mână în mână până la sfârşit!”19.
