Acest studiu se vrea a fi o privire de ansamblu asupra vieţii şi activităţii marelui om politic – Ion C. Brătianu.
Întrucât I.C. Brătianu este originar din județul Argeș cât datorită complexității personalităţii sale descoperite pe parcursul studiului, am decis să aleg ca subiect al acestei lucrări “Repere din viața lui Ion C. Brătianu”.
Am urmărit participarea efectivă şi rolul său adesea conducător în desfăşurarea evenimentelor, cât şi poziţia ideologică-teoretică asupra evoluţiei evenimentelor din România modernă.
În toate momentele el se prezintă ca omul timpului, al faptelor, ştiind să acţioneze în momentul oportun. Este cel ce va fi întâlnit în rândul maselor la 1848, cel ce va pecetlui alegerea lui Cuza, dar şi cel mai aprig critic al acestuia. Va fi omul cheie în aducerea lui Carol şi temerarul unor reforme în timpul guvernării liberale. Este mentorul Partidului Liberal şi conducătorul acestuia până la decesul său. Va conduce delegaţia română la Livadia pentru o alianţă antiotomană la 1877-1878 în vederea câştigării independenţei.
Personalitatea sa este recunoscută de însuşi regele Carol I care constata cu durere că pierderea sa a însemnat o mare pierdere a ţării.
Figura lui I. C. Brătianu va rămâne în cartea de aur a naţiei române, ca unul dintre partizanii României moderne
Pe bună dreptate, istoricii au numit familia Brătianu “a doua dinastie a României”, căci marele I. C. Brătianu va avea urmaşi demni de marele om atât în persoana unuia dintre fii săi, continuator al politicii naţionale a tatălui său, I. I. C. Brătianu cât şi mai târziu în persoana lui G. Brătianu – istoricul.
Ion C.Brătinu s-a născut în Piteşti,la 2 iunie 1821,fiind al cincilea,din cei opt copii ai lui Dincă Brătianu şi al soţiei sale Anastasia.Până la vârsta de patru ani a fost crescut la moşia Tigveni de pe Valea Topologului.Începând de la această vârstă,îşi va petrece anii copilăriei în Piteşti,în casa părinţilor,unde îşi va însuşi primele cunoştinţe cu dascălul grec Tănase Veropolu.La vârsta de 13 ani,urmează Şcoala Românească,atunci înfiinţată la Piteşti,având ca profesor pe discipolul lui Gh.Lazăr-N.Simonide.
Născut într-o perioadă de adânci frământări social-politic,I.C.Brătinu vine direct în contact cu suferinţele poporului,cauzate de armatele invadatoare străine-ruseşti şi turceşti.Adăugându-se acestora,numeroasele lecturi cu aspecte de vitejie din istoria naţională,cât şi atmosfera familială deosebit de ostilă faţă de străini,copil fiind,începe încă de pe acum să-şi manifeste dragostea de popor şi patrie.
Înscris la Şcoala Românească din Piteşti,este atras în mod deosebit de lecţiile despre trecutul glorios al românilor.
La 17 ani intră în armată ca iuncăr aşa cum se obişnuia în acele timpuri,ca fii de boieri să-şi înceapă viaţa lor prin cariera ostăşească. I.C.Brătianu a intrat în armată în 1835 cu grad de iuncăr şi,la anul 1838 s-a înălţat în rang de praporcic(sublocotenent)în cavalerie.În timpul liber se consacră citirii cărţilor istorice şi sociale sau frecventa unele familii ca Odobescu,Mănescu,Caracaş etc.Viaţa sa serioasă şi firea lui blândă îi atrage simpatia şi stima tuturor din jur,fiind iubit şi respectat de toţi,atât de gradele inferioare cât şi de superiori.
Ion a servit în armată până în 1841, când va pleca în străinătate să-şi continue studiile.Ajunge la Paris,posedând bogate cunoştinţe de limbă franceză şi greacă.După o muncă uriaşă şi luptând cu lipsuri de tot felul,renunţând la multe dintre cerinţele unei vieţi modeste,izbuteşte să intre la şcoala de stat-major,ale cărei cursuri şi lucrări practice le urmează.Aici,la Paris s-au-întâlnit tineri munteni şi moldoveni,ce îşi vor desăvârşi,cultiva şi dezvolta profunde sentimente patriotice. Paralel cu pregătirea militară şi studiile matematice,I.C.Brătianu va audia “cursurile celebrelor Universităţi libere de la College de France”,unde a avut prilejul să asculte prelegerile de istorie susţinute cu patetism specific epocii romantice,de către renumiţi profesori:Jules Michelet,Edgar Quinet.
La moartea tatălui său se întoarce în ţară pentru o scurtă perioadă de timp. Revine la Paris,unde va lega o strânsă prietenie cu C.A.Rosetti.Contactul liber şi direct cu alţi tineri şi în special români,va duce la inaugurarea unui nou gen de relaţii:”nu mai erau nici munteni,nici moldoveni.Erau toţi români”.
În 1853 se declanşează războiul Crimeii în care Rusia va fi înfrântă.În acest context românii făceau cunoscută opiniei publice internaţionale dorinţa lor de unire ,precum şi de înlăturare a protectoratului rusesc.Intensa activitate a emigranţilor români(revoluţionarii paşoptişti)prin memorii,publicaţii si atragerea sprijinului unor personalităţi ale vremii transformă situaţia românilor în problemă europeană.
La Congresul de pace de la Paris din 1856 s-a pus problema unirii Principatelor Române.Se pronunţau pentru unire Franţa,Rusia,Prusia,Sardinia şi Anglia care mai târziu îşi modifică poziţia.Se opuneau însă categoric unirii Principatelor Turcia şi Austria.Delegatul Turciei considera unirea „contrară interesului general”1 al românilor.
În cele din urmă s-a decis convocarea în Principate a unor Adunări Ad-Hoc care să exprime dorinţele românilor referitor la unire.În 1857,în contextul convocării Adunărilor Ad-Hoc are loc reîntoarcerea în ţară a exilaţilor şi participarea acestora la alegerile pentru Adunări.Poporul va opta pentru revoluţionarii paşoptişti.În iulie 1857 I.C.Brătianu se afla alături de fratele său Dumitru şi de C.A.Rosetti pe lista candidaţilor partidului naţional2.În cadrul comisiei Adunării,I.C.Brătianu avea şi funcţia de raportor3.
Adunarea Ad-Hoc din Ţara Românească a votat o rezoluţie asemănătoare cu cea din Moldova,dorinţele românilor fiind:unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un singur stat sub numele de România,prinţ străin din familie domnitoare europeană,neutraliatea Principatelor,Adunare Reprezentativă şi respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţiilor încheiate cu Imperiul Otoman.
În 1858 Marile Puteri se întruneau din nou la Paris pentru a discuta dorinţele românilor.Se adoptă Convenţia de la Paris care va avea rolul unei constituţii pentru Principatele Române.Aceasta prevedea ca statul să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei cu domni,guverne şi adunări separate.Singurele instituţii comune erau:Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,ambele cu sediul la Focşani.Deci,se oferea românilor o unire mai mult formală.Profitând de imprecizia Convenţiei care nu specifica că domnii aleşi aleşi în cele două Principate trebuiau să fie persoane separate,Vasile Boerescu spunea că „depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea ”4.
Curentul în favoarea unirii îi avea în frunte pe liberali,pe care nici măsurile represive ale guvernului nu-i mai puteau opri.Astfel,la 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei.Liberalii vizau înscăunarea aceluiaşi domnitor şi în Ţara Românească,chiar cu riscul unor vii agitaţii din partea maselor,deoarece Adunarea Electivă era dominată de conservatori.Datorită liberalilor în general şi lui Ion C.Brătianu în special se va realiza unirea Principatelor Române prin dubla alegere ca domn atât în Moldova cât şi în Ţara Românească a lui Alexandru Ioan Cuza.
I.C.Brătianu s-a aflat în ziua de 23 ianuarie 1859 în mijlocul mulţimii, iar în ziua următoare în cadrul unei şedinţe unde au participat cei mai importanţi oameni de stat,inclusiv Brătianu este ales ca domn al Ţării Româneşti,Alexandru Ioan Cuza.Contribuţia lui I.C.Brătianu la alegerea lui Cuza a fost deosebit de importantă,fapt sesizat şi de consulul general al Marii Britanii la Bucureşti,care într-un raport spunea:”…Nu poate fi ascuns faptul că partida naţională a cucerit o mare victorie,dar este trist de conceput că întregul guvern a rămas paralizat timp de câteva zile,că el a cedat prin intimidare,că timp de trei zile un Brătianu a ţinut în mâinile sale soarta oraşului;au învâţat o lecţie pe care desigur că o vor aplica din nou,când vor avea un lucru de îndeplinit”5.Şi într-adevăr această „lecţie” a „faptului împlinit” va fi aplicată mai târziu în 1866,când I.C.Brătianu îl va aduce în ţară pe principele Carol de Hohenzollern Sigmaringen.
Dubla alegere a lui Alexandru avea o mare însemnătate pentru poporul român şi mai ales pentru cei care activaseră în străinătate pentru a obţine sprijin internaţional favorabil cauzei românilor.Aceasta însemna unirea Principatelor Române.Încă din primul moment al sosirii lui Cuza la Bucureşti,I.C.Brătianu a cărui contribuţie la alegerea domnului era de netăgăduit,îi preciza: “fă ca actele Guvernului Măriei Tale, să corespundă cu acestă putere, ca astfel generaţiunile viitoare să se înşiruiască bine – cuvântând numele Măriei Tale”.6
Noul domn avea de rezolvat numeroase probleme precum recunoaşterea de către Marile Puteri a dublei alegeri si a unirii depline.Actul de la 24 ianuarie 1859 reprezenta pentru Poartă şi Austria o încălcare a Convenţiei de la Paris.O primă realizare a lui Cuza a fost obţinerea din partea puterilor garante a dublei alegeri.În vederea realizării celui de-al doilea obiectiv Cuza a trecut la unificarea unor instituţii şi servicii care până atunci erau separate.
Realizarea unui guvern stabil era îngreunată de opoziţia de interese între diferite grupuri politice, între elementele conservatoare, de fapt retrogradate ce urmăreau să păstreze situaţia lor dominantă şi elementele progresiste, numite în publicistica vremii – radicali, liberali sau roşii.
Toate acestea au dus la perindarea în primii trei ani a nu mai puţin de 20 de guverne – 9 în Moldova şi 11 în Ţara Românească.7
Teama înfăptuirii reformelor făcea Partidul Conservator să împiedice realizarea dezideratelor politice, folosind orice mijloc pentru înlăturarea liberalilor. Principalul punct al neînţelegerilor îl constituia rezolvarea chestiunii agrare. Alături de acestea mai trebuie amintite măsurile luate pentru restrângerea libertăţilor publice, luate de miniştrii boierimii şi mai târziu chiar de domnitor.
Astfel, în septembrie 1859, ministrul Kretzulescu suspendă ziarul “Românul”, arestând pentru un scurt timp pe C. A. Rosetti, M. Kimezu, G. Serurie, N. Orăşeanu.
Mai târziu sub ministerul N. Golescu, Ion Brătianu (finanţe), C. A. Rosetti (culte), D. Brătianu (interne), V. Boerescu (justiţie), majoritatea conservatoare nemulţumită de această aducere la guvern a oamenilor de la 1848, atacă guvernul cu violenţă, cu ocazia validării alegerii lui Cezar Bolliac.
Alături de alţi liberali, Ion Brătianu ia cuvântul în apărarea lui Bolliac, adresând chiar un protest împotriva învinuirilor ce i aduseseră.
Nemulţumit de acest protest, Cuza cere a doua zi demisia guvernului, după numai şase săptămâni de conducere. “Această lepădare a domnului de partidul ultra-liberal nu trebuie uitată, dacă trebuie să înţelegem actul final al domniei lui Cuza-Vodă” – arată A. D. Xenopol. Tot el adaugă că “demisia ministerului nu înseamnă îndepărtarea domnitorului de partidul progresist, ci numai curăţirea lui de elementele prea radicale: N. Golescu, C. A. Rosetti, fraţii Brătianu.”8
Înlăturarea lui Al. I. Cuza de către opoziţie are la bază unele greşeli, ce vor face ca liberalii şi conservatorii să-şi dea mâna pentru înlăturarea lui Cuza. “Extrema stângă şi cu dreapta îşi dăduseră mâna încă din 1862 – scria A. D. Xenopol – pentru răsturnarea lui Alexandru Ioan I, şi această alianţă diametral opusă în toate chestiunile, a fost numită “coaliţia monstruoasă”. Cu ea avea să lupte domnitorul, până la sfârşitul domniei şi tot ea îl va răpune.”9
Fără îndoială unele trăsături de caractere şi unele acte mai puţin ferme, în probleme de importanţă majoră pentru politica internă, au generat resentimentele majorităţii oamenilor politici proeminenţi faţă de Cuza.
Privind participarea lui I. C. Brătianu la constituirea coaliţiei stă mărturie precisă, scrisoarea lui Panait Balş, ultraconservator, scrisoare ce va fi citită în Cameră şi apoi publicată în “Românul” din 14 februarie 1856 în care se afirmă: “După o înţelegere între Brătieni, Rosetachi, Pano, Ştirbei şi Ion Ghica, au făcut majoritate şi au ales pe Brătianu şi Golescu – Arăpilă membrii la răspunsul tronului.”10
Se urmărea prin acestă alianţă aducerea unui principe străin dintr-o dinastie din Europa occidentală, spre a evita un principe rus sau austriac.
În discuţiile purtate, I. C. Brătianu participă prin cuvântul său la rezolvarea acestei probleme. În şedinţa din 11/23 februarie 1863, Brătianu arăta că, pentru o mai bună rezolvare a problemei agrare “Să căutăm întâi a înfrăţi spiritele, a lumina pe ambele părţi…să facem mai întâi instituţiile necesare.”11 În ceea ce priveşte pe Cuza, declara că nu este împotriva tronului său, ci împotriva felului cum guvernează; e necesar ca guvernul să apuce pe calea constituţională.12
Datorită activităţii făţiş anticuzistă, şi mai ales discursurilor ţinute după 1859, cât şi a poziţiei sale de stânga, I. C. Brătianu alături de C. A. Rosetti şi Eugen Carada vor fi acuzaţi ca organizatorii unei răscoale ivite în Bucureşti, în august 1865.
C. Giurescu13 enumeră mai multe argumente ce au dus la mişcarea din 3/15 august 1865 descriind toată desfăşurarea ei şi cum va fi implicat I. C. Brătianu.
În primul rând lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, situaţia financiară deficitară a ţării – impozite neâncasate, salarii plătite cu mari întârzieri, cât şi purtarea domnului, viaţa sa particulară, vor duce la creşterea nemulţumirilor. Cuza era învinuit că s-a înconjurat de un anturaj a cărei moralitate lăsa de dorit, în special Cezar Librecht, de origine belgiană, pe care domitorul îl făcuse director general al poştelor şi telegrafului. Era informatorul lui Cuza şi datorită influenţei exercitate, va acumula o mare avere. Era în acelaşi timp intermediarul legăturilor amoroase între domnitor şi Maria Obrenovici, cu care domnitorul a avut doi fii: Alexandru şi Dumitru.
Ceea ce va declanşa mişcarea va fi punerea în aplicare în mod brutal a “legii monopolului tutunului” – la 1/13 august 1865, ca şi ordonanţa primăriei Bucureşti, prin care se interzicea precupeţilor de fructe şi legume să practice comerţ ambulant, ci numai la gheretele închiriate.
“Toate acestea creează o atmosferă grea; 3/15 august 1865 în lipsa domnului plecat în Germania la Ems să-şi îngrijescă sănătatea izbucni o mişcare de stradă de altfel repede înăbuşită, cu prilejul căreia Ion C. Brătianu fu arestat.”14
În dimineaţa acestei zile precupeţii din piaţă, între care erau bulgari, sârbi, greci, s-au năpustit asupra gheretelor, le-au sfărâmat şi dat foc, apoi au atacat sediul primăriei. Localul a fost devastat, arhiva arsă sau aruncată în Dâmboviţa. Deoarece mişcarea lua proporţii, ministrul de interne, generalul I. M. Florescu, spre a preveni extinderea ei, a dat ordin armatei să deschidă focul. Au fost omorâte circa 20 de persoane şi au fost mulţi răniţi. În aceeaşi zi au fost arestaţi, ca presupuşi inspiratori ai mişcării şi unele personalităţi proeminente ale liberal-radicalilor şi anume: I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, N. Golescu, Eugen Carada şi Brăiloiu.
Cuza anunţat telegrafic de prim-ministrul N. Kretzulescu, se înapoiază în ţară, întrerupând tratamentul.
Deoarece trei procurori au demisionat, ne voind să semneze manadatele de arestare şi punere sub acuzare a fruntaşilor politici, au fost numiţi noi procurori, care nedescoperind nici o dovadă de vinovăţie au pus în libertate arestaţii.15
Accentuarea contradicţiilor şi creşterea nemulţumirilor atât în rândul maselor cât şi în rândul claselor conducătoare, va duce la hotărârea de a fi înlăturat cât mai rapid Cuza şi aducerea pe tronul ţării a unui principe străin.
Şi pe plan extern Cuza cunoaşte o perioadă dificilă. Franţa, sprijinitoare a românilor în toate împrejurările, părăseşte orientarea luată de Vodă, pe care îl bănuia ca filorus. Trecerea trupelor ruse prin România spre Serbia (noiembrie 1862) şi mai târziu oprirea revoluţionarilor poloni de a trece prin ţară şi arestarea capilor mai târziu (iulie 1863 şi ianuarie 1864), întăresc credinţa în orientarea lui spre Rusia. În acelaşi timp, Rusia îl considera adept fidel al Franţei.
Declaraţia făcută în 1865 privind renunţarea sa la tron a întărit credinţa Franţei că prin acest act încerca să înlesnească venirea pe tron a unui principe dintr-o familie rusă, principele Leuchtenberg.16
În această atmosferă demersurile lui I. C. Brătianu venit la Paris edifică cu totul opinia publică internaţională.
Un motiv pentru Brătianu în menţinerea poziţiei sale anticuziste e şi problema românilor transilvăneni şi a rezolvării politicii duse cu Ungaria. În timp ce domnitorul era pentru o alianţă necondiţionată cu Kossuth împotriva habsburgilor, I. C. Brătianu vedea în această alianţă necondiţionată o încălcare a drepturilor românilor din Transilvania la independenţă. Atât Brătianu cât şi Kogălniceanu erau de părere că domnitorul nu ceruse garanţii suficiente. În urma memoriilor prezentate de I. C. Brătianu la Paris şi Torino împăratului Napoleon al III-lea şi contelui Cavour, se menţin unele rezerve faţă de emigranţii unguri şi se impune lui Klapka semnarea unei Convenţii în care să se trateze chestiunea Transilvaniei.17
Încă din 1865, opoziţia vedea perspectiva aducerii unui principe străin. În urma înţelegerii dintre I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, şi ceilalţi opozanţi, s-a hotărât aducerea pe tronul României a principelui străin Napoleon Jerome.18 Acest proiect nu va putea fi aplicat datorită puternicelor conflicte şi încurcături diplomatice europene.
În ianuarie 1866, acţiunea complotiştilor se intensifică. Prin scrisori anonime şi prin afişe se anunţa că la 24 ianuarie va fi revoluţie. Totuşi aniversarea Unirii trece în linişte şi Cuza e aplaudat de popor în timpul plimbării sale prin oraş. Guvernul cunoaşte însă o situaţie din ce în ce mai grea. La 30 ianuarie, Cuza înlocuieşte titularii de la Interne şi Război, generalii I. E. Florescu şi Savel Manu, o adevărată eroare politică, căci nu face altceva decât să îndemne şi mai mult complotiştii să treacă la acţiune.
Consulii străini ştiau de existenţa complotului şi avertizaseră în chip voalat pe miniştrii.Astfel, în seara zilei de 24 ianuarie, cu ocazia balului ce avea loc la teatru, consulul general al Italiei, cavalerul Anibal Strambio, spunea ministrului de externe Alexandru Papadopol Calimah: “Domnule ministru, ţara voastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe.”19
În seara zilei de 10 februarie, orele 7, tânărul transilvănean Gheorghe I. Dogărescu, din serviciile lui Cezar Bolliac, este trimis de acesta cu o scrisoare către Cuza în care îl anunţa completul şi iminenţa unui atac asupra palatului. Acesta reuşi “cu mari greutăţi” să predea scrisoarea chiar lui Cuza în mână.20 Cu toate acestea singura măsură luată a fost doar dublarea pazei, fără însă a şti că însăşi garda era câştigată de adversari.
Prefectul poliţiei capitalei, Beldiman este antrenat într-un joc de cărţi şi lăsat să câştige, la recepţia dată de C. A. Rosetti, dată pentru a înlătura orice bănuială privind complotul. După miezul nopţii, trupe din regimentul 7 de linie şi două baterii de artilerie se îndreptaseră spre Palat unde erau aşteptaţi de maiorul Lecca. Un grup de ofiţeri şi de civili intră în clădire, ajung la uşa încăperii în care dormea Cuza, o forţează şi pătrund înlăuntru. Cuza nu se opune deşi avea la îndemână pistoale, aceeptă să abdice şi semnează decretul de abdicare: “Noi Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunei, depun astăzi 11/23 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenenţe domneşti şi a ministerului ales de popor.”21 La orele 4 dimineaţa, Cuza este transportat în haine civile în casa unui oarecare Constantin Ciocârlan, devotat amal al lui Rosetti.22
În aceeaşi zi – 11 februarie, orele 1 după-amiaza, Camera şi Senatul proclama ca domn al României, sub numele de Filip I, pe contele de Flandra, din familia domnitoare belgiană, dar acesta refuză coroana ce i se oferă.
În urma înţelegerilor avute, conservatorii şi liberalii hotărăsc deci înlocuirea lui Cuza cu un principe dintr-o familie suverană din Europa.
I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti aveau să ducă greul executării acestei hotărâri; Rosetti rămânând în ţară ca să organizeze detronarea, Brătianu plecând în străinătate pentru a obţine consumţământul împăratului Napoleon III, pe atunci arbitru al Europei, şi pentru a găsi, cu învoiala lui, un principe.
În ţară, mişcarea de răsturnare a lui Cuza s-a făcut decât după ce s-a primit de la Paris acordul împăratului.
Pentru a evita bănuielile şi chiar o eventuală arestare, Ion Brătianu nu anunţă nimănui plecarea sa. El părăseşte Florica sub pretext de a merge la moşiile sale de pe Olt; trece pe la Maica Maximilia şi mai departe cu un vizitiu ce nu-i cunoştea identitatea pleacă din Turnul Roşu spre Sibiu. Face formalităţile de a trece graniţa sub un alt nume.
Este recunoscut, dar nu desconspirat, de şeful vămii, pe nume Brătăşanu ce i se adresează cu cuvintele: “Sunt fericit D-le. Brătianu că te-am putut ajuta. N-ai nici o grijă, nu ştiu pentru ce vrei să treci în asemenea condiţiuni, dar ştiu că dacă o faci în interesul ţării, poţi fi sigur de discreţia mea.”23
Sosind la Paris, Brătianu găsi în guvernul imperial doi membri de seamă de a căror simpatie se bucura şi care arătau multă dragoste cauzei române: ministrul de externe Droeyn de Lhuys şi soţia sa Matilda, şi ministrul de instrucţie Duruy, colaborator al împăratului la lucrările sale de istorie. Alături de aceştia un ajutor deosebit primeşte de la sora de lapte a împăratului – Hortensia Cornu, născută Lacroix. În problema aducerii unui prinţ străin pe tronul României, Napoleon al III-lea trecuse prin diferite păreri.
În 1856, nu era contra unui prinţ străin. Deşi sub stare de arest, Brătianu este chemat în apartamentul secretarului intim, unde împăratul îi arată o scrisoare a lui Vodă Ştirbei în care acesta pleda cauza unui prinţ străin. Aceste simţăminte şi vederi ale împăratului se clatină în cursul anilor când încercînd o împăcare între Italia şi Austria, sugerează ideea ca Austria să cedeze Italiei posesia Veneţiei şi să anexeze în schimb Principatele Române. Planul însă, dă greş, Austria nu cedează acest ultim crâmpei din faimoasa ligă lombardo-venetă. În 1865, tensiunea dintre Italia şi Austria era foarte pronunţată.
Pe de altă parte, raporturile dintre Prusia şi Imperiul Austriac, după războiul din 1864 contra Danemarcei făceau să se prevadă că în curând cele două puteri vor intra în conflict. Silit de realitate, Napoleon părăseşte ideea înţelegerii italo-austriece şi crezând că Austria ar fi cea mai puternică, spre a face un echilibru care să amâne conflictul armat, se apropie de Prusia. Şi astfel, în 1865, simţămintele împăratului pentru noi erau îndoielnice; pe de o parte fusese ispitit de gândul de a sacrifica România ca un obiect de compensaţie, iar pe de altă parte relaţiile intime şi de familie cu Bibescu, ale unor persoane de la curtea imperială, ca principele Nej şi mareşalul Randon, crease în jurul împăratului o atmosferă favorabilă candidaturii unui principe străin.
Brătianu hotărât să se folosească de toate împrejurările ca să reuşească în scopul ce-şi propusese, ştia că un candidat la tronul României sprijinit în acelaşi timp de Franţa şi Prusia şi contra Austriei trebuia să corespundă năzuinţelor tainice ale împăratului. De aceste motive politice Brătianu a ştiut să se folosească atât direct cât şi prin alte influenţe.
A fost ales Carol de Hohenzollern, rudă a lui Napoleon şi nepot al regelui Prusiei, locotenet în Regimentul doi dragoni din garda prusacă. La îndemnul lui Bismark “să ia o hotărâre îndrăzneaţă şi să plece în România”, astfel să pună în faţa marilor puteri un fapt împlinit, Carol acceptă propunerea.24
Pentru scurt timp, I. C. Brătianu se întoarce în ţară. În urm aplebiscitului Principatelor Unite din 8/20 aprilie, Carol este proclamat ca suveran, iar mişcarea încercată la 3 aprilie de Mitropolitul calinic Miclescu, ajutat de străini ca să pună domn al Moldovei pe N. Rosetti – Răsnoveanu- căzuse într-un mod lamentabil.25
La 19 aprilie, Brătianu însoţit de C. Davila este la Dussedorf, la principele Carol-Anton, şi arată hotărârea românilor de a avea ca domn pe fiul său Carol şi de a nu se lăsa intimidaţi de marile puteri.
La 4 mai, pleacă la Paris, iar la 7 mai Brătianu împreună cu Bălăceanu se reântoarce la Dusseldorf şi hotărăsc, în cel mai mare secret, itinerarul călătoriei, după care se reîntorc la Paris.
În ziua de 11 mai/29 aprilie, principele Carol întovărăşit de consilierul Werner pleacă spre România, prinţul călătorind incognito prin Austria sub numele de Hettinger, şi ajunge la 6/18 mai la Baziaş.26 Călătoria la Baziaş pe vapor, a făcut-o ca fecior al lui Brătianu şi a călătorit la clasa a II-a, până la Turnu Severin. Aici, pe pământ românesc mare mulţime l-a întâmpinat la debarcare, unde după urările făcute, căpitanul vasului austriac a înţeles pe cine adusese şi cum fusese înşelat.
Din Severin, Brătianu telegrafia la Bucureşti sosirea Principelui, recomanda discreţie căci, turcii comandaţi de Gerdar Ecremul Omar-paşa voiau să treacă Dunărea.
Principele a pornit spre Bucureşti într-un poştalion tras de opt cai, trec Oltul pe la Slatina, apoi iau drumul Piteştilor. La Piteşti, i se face o primire sărbătorească, iar la orele 6 seara se îndreaptă spre Goleşti unde va poposi peste noapte şi unde alaiul este primit de bătrâna doamnă Golescu în vârstă de 75 de ani şi nepoata sa doamna Davila.27
Aducerea în ţară a principelui Carol ca şi propaganda în străinătate, au costat mulţi bani pe care guvernul nu a vrut să-i plătească. În această situaţie, I. C. Brătianu, pentru a plăti datoria făcută este nevoit să vândă moşia de zestre a soţiei, Pleşoiul, înlocuind-o în actul dotal prin moşia lui – Sâmbureşti.28
La 10/22 mai, prinţul era la Bucureşti. Turcia pregătea intervenţia armată, dar datorită marilor puteri, proiectul turc nu este aplicat. Sultanul sfătuit de Franţa îl recunoaşte pe Carol, care va merge la Constantinopol (octombrie 18660) pentru a primi investitura. Unirea celor două ţări era în mod definitiv consfinţită şi domnia devine ereditară.
Ambele Camere au pregătit o nouă Constituţie după modelul celei belgiene. Ea prevedea organizarea unei gărzi naţionale, libertatea de întrunire şi a presei; două Camere deţineau puterea legislativă. Miniştrii, numiţi de domn erau răspunzători în faţa Camerelor. Pentru administraţie s-a adoptat sistemul francez centralizat şi împărţirea în prefecturi şi subprefecturi.
Aplicarea regimului parlamentar a fost afectată de numeroase crize ministeriale. Puterea şi-o dispuneau trei partide: partidul alb sau conservator format din marii proprietari ostili reformelor şi partizani ai alianţei germane şi austriece; partidul roşu sau liberal, compus din burghezie şi partizan al alianţei străine şi care avea sprijinul prinţului. Şeful partidului liberal era I. C. Brătianu, considerat de istoricul francez Albert Malet “Bismarck al României.”29 Mai târziu, acest partid se va scinda şi va forma un grup sub conducerea lui C. A. Rosetti. Exista de asemenea, o tânără dreaptă, inamică declarată a lui Brătianu.
În decembrie 1867, Brătianu a procedat la noi alegeri şi a dispus de o majoritate credincioasă, fiind sprijinit şi de prinţ, care-i aprecia energia şi capacitatea politică.
Era în perioada în care pe plan extern Bismarck reîncepe să se intereseze din ce în ce mai mult de problemele orientale şi în care grija diplomaţiei franceză a lui Napoleon al III-lea de a asigura liniştea în Principate, ajunge până la a determina căderea lui I. C. Brătianu de la putere sub învinuirea că era “un mazzinian incoruptibil”, în stare să distrugă liniştea Europei întregi.30
Această demisie a guvernului radical liberal al cărei suflet era I. C. Brătianu a marcat începutul unei noi serii de crize ministeriale; două în 1869, patru în 1870, dizolvări rapide şi repetate în mijlocul cărora situaţia prinţului nu se consolida. Grupările conservatoare sprijinite de moşierime au reuşit la 12/24 martie 1871 în timpul mişcărilor republicane din Bucureşti să constituie un Guvern autoritar sub conducerea lui Lascăr Catargiu. În vara lui 1870, după “revoluţia de la Ploieşti” a fost adus sub stare de arest la Câmpulung I. C. Brătianu spre a fi judecat de juraţii de aici. Sabina Cantacuzino arată: “La intrarea în oraş eşi Vlădică de la mănăstire (arhiereul Ioanachie Evantias) şi spuse autorităţilor însoţitoare că pune la dispoziţia acuzaţilor locuinţa şi mănăstirea sa privată la a tatei (I. C. Brătianu), căci deţinuţii politici nu pot fi băgaţi în bordeiele înconjurate cu un gard de nuiele care constituiau atunci puşcăria oraşului. Aşa se instalară. Mama voia să gătească singură hrana lor, dar Vlădica o asigură că răspunde de bucătarul lui.”31
Jean Lahovary, abia sosit de la Paris, după studii strălucite fusese numit procuror general de fratele său Alexandru – ministru de justiţie şi trimis la Câmpulung să facă rechizitoriul. Neştiind nici bine româneşte şi nefiind primit în nici o casă, se întreţine mult bine româneşte şi nefiind primit în nici o casă, se întreţine mult timp cu Brătianu. După 15 zile, în cursul procesului de două ore, acuzaţii sunt achitaţi şi însoţiţi de manifestaţiile prietenilor porniră spre casă.
Această înscenare constituia un nou prilej de defăimare a poziţiei lui I. C. Brătianu. Contrar aşteptărilor adversarilor săi politici, această arestare nu face altceva decât să-i întăreasacă şi mai mult influenţa în rândul maselor şi al admiratorilor săi.
Situaţia externă deosebit de grea, ca şi acţiunea comună a burgheziei şi moşierimii liberale împotriva guvernanţilor conservatori, va duce la demisia guvernului prezidat de Lascăr Catargiu în 1876 şi după o scurtă guvernare a generalului Florescu, s-a format un Guvern al coaliţiei grupărilor liberale prezidat de Em. Costache Epureanu. Unificarea celor două ramuri liberale, radicali şi moderaţi se realizează pe baza unor înţelegeri încă din 1875 şi au dus la înfiinţarea Partidului Liberal.
La 19/ 31 iulie 1876 I se dă vot de blam guvernului Epureanu; după câteva zile s-a ajuns la formarea unui nou guvern sub preşedenţia lui Ion Brătianu, în care dominanţi erau reprezentanţii liberal-radicali.32
În timpul guvernării sale se votează un nou proiect de lege privind înstrăinarea bunurilor statului. I. C. Brătianu care era şi ministru de finanţe, trimite instrucţiuni privind aplicarea articolelor V şi VI din Legea rurală din 1864.
Primul-ministru, I. C. Brătianu conducea acum direct politica externă a statului. În condiţiile în care Imperiul Otoman era tot mai puternic zguduit de mişcările popoarelor subjugate din balcani şi tindea spre dezmembrare, românii socotesc momentul prielnic începerii luptei pentru obţinerea independenţei de stat a României. Deoarece Poarta a refuzat satisfacerea revendicărilor române, războiul era inevitabil.
În august, când Împăratul Francisc Iosif vizita Sibiul, I. C. Brătianu îl întâlneşte pe suveranul austro-ungar, asigurându-l de buna vecinătate a României.
La sfârşitul lunii septembrie 1876, a plecat la Livadia în Crimeea o delegaţie condusă de I. C. Brătianu, pentru a începe tratativele cu ţarul şi ceilalţi factori responsabili ruşi. Din delegaţia română din 29 septembrie 1876 mai făceau parte şi colonelul I. Slătineanu, ministrul de război Th. C. I. Văcărescu, mareşalul palatului şi maiorul D. Singurov. Aceştia au fost primiţi mai întâi de cancelarul A. M. Gorceakov, apoi de însuşi ţarul Alexandru II. Proiectul Convenţiei nu a fost însă concretizat aici, întrucât oficialităţile ruse nu au dat un răspuns; se ajunge mai târziu la concluzia necesităţii încheierii Convenţiei, înaintea trecerii frontierei româno-ruse de către unităţile militare ţariste.
În acest sens la 16/28 noiembrie 1876 a sosit la Bucureşti contele A. Nelidov şi împreună cu I. C. Brătianu a elaborat până la 23 noiembrie/5 decembrie 1876 cadrul general al Convenţiei.33
La 11/23 decembrie 1876, sultanul a promulgat o Constituţie liberală, care-i acorda între altele, dreptul la investitură a şefilor provinciilor turceşti, deci şi României, considerată provincie a Imperiului. Această lege a stârnit o vie nemulţumire a românilor contra stăpânirii otomane. Luând o atitudine fermă împotriva ei, Brătianu declara: “România se află în faţa încălcării drepturilor sale, pentru care, secole românii şi-au vărsat sângele. Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Miahat paşa cu Constituţia lui.”34
La 4/17 aprilie, este semnată Convenţia româno-rusă. La 1/22 aprilie 1877, parlamentul ţării a decretat stare de război cu puterea suzerană, iar la 9/21 mai 1877, Adunarea Deputaţilor, întrunită în sesiune extraordinară a proclamat independenţa deplină a României, hotărâre de o covârşitoare importanţă în evoluţia istorică a naţiunii, primită cu un puternic entuziasm de întregul popor.
Activitatea lui I. C. Brătianu, continuă şi după terminarea războiului având drept scop obţinerea recunoaşterii de către puterile beligerante a dreptului românilor la independenţă. Alături de M. Kogălniceanu, I. C. Brătianu ce făcea parte din delegaţia română la Congresul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) apără cauza independenţei şi integrităţii teritoriului acesteia insistând asupra faptului că nu era vorba de a dărui României independenţa ci “de a recunoaşte după dreptul cel vechi şi potrivit cu jertfele făcute de război.”35
Realizarea independenţei în timpul guvernării liberale, I-a adus o sporire a prestigiului politic. Opera lui “Consolidarea internă şi de creaţiune naţională” ce a urmat, a avut loc tot sub conducerea acestei guvernări, Aşa se explică menţinerea lui I. C. Brătianu la guvern de către Carol I, guvern ce a durat 12 ani (1876-1888). Această perioadă este folosită pentru crearea unui cadru legislativ favorabil dezvoltării societăţii pe cale burgheză.
Datorită modificărilor apărute în organizarea ţării, guvernul aprobă o nouă Constituţie în primăvara anului 1884.
Ca o caracteristică a evoluţiei societăţii româneşti până la primul război mondial este întărirea poziţiilor politico-economice ale burgheziei.
Disensiunile în cadrul partidului liberal se agravează şi vor duce la dizolvarea lui în mai multe grupări. Este demn de amintit că, urmare a acestor neînţelegeri, I. C. Brătianu va demisiona din funcţia de prim-ministru şi ministru de externe în favoarea fratelui său Dumitru Brătianu în 1881, pentru numai două luni. Nepătând face faţă marilor probleme ridicate, cât şi a personalităţii fratelui său, Dumitru se vede nevoit să-şi dea demisia. În conjunctura respectivă regele carol ca şi conducerea partidului îi solicită din nou lui Brătianu să ia conducerea.
Datorită intensificării, fără precedent a întrunirilor şi manifestaţiilor Opoziţiei Unite, la 19/31 martie 1888, cabinetul liberal condus de I. C. Brătianu şi-a prezentat din nou demisia, după o rodnică activitate politică şi legislativă. Lunga guvernare liberală sub conducerea lui I. C. Brătianu rămâne una dintre cele mai fertile perioade din istoria României moderne. Aici se încheie şi cariera de om de stat a lui I. C. Brătianu, care şi-a dedicat întreaga viaţă şi energie realizării României moderne.
Diferit de alţi patrioţi, Ion Brătianu a reuşit în decursul vieţii să vadă realizat visul de secole al românilor, realizarea Unirii Principatelor şi obţinerea Independenţei naţionale, acte în făurirea cărora a ocupat un loc bine definit, prin contribuţia meritorie adusă.
Personalitate văzută în mod diferit de contemporani, de unii iubită şi sprijinită, de alţii contestată, Ion C. Brătianu a fost omul epocii sale, care şi-a pus mai presus de propriile sale, interesele naţiei.
În ziua de 8 mai 1891,în natura ce-şi îmbrăca haina de sărbătoare a primăverii,pe mormântul ce primea trupul neânsufleţit al marelui bărbat, poporul a depus lacrimi de recunoştinţă pentru vasta sa activitate-piatra de temelie la făurirea României moderne.
A fost înmormântat,după voinţa sa,în dealul existent deasupra conacului,alături de mormântul primului său copil-Florica.
Moartea sa este anunţată întregii ţări prin telegrama lui G.C.Cantacuzino-primul ministru:”Ilustrul bărbat de stat s-a stins după o suferinţă de zece zile.Cu dânsul,dispare omul de secole,cel mai ilustru în istoria şi politica ţării sale.Cu dânsul dispare o înaltă şi nobilă expresiune a celui mai înalt patriotism.Astăzi un mare gol s-a făcut în istoria şi în politica României.”
Stingerea din viaţă a lui Ion C.Brătianu îl va face pe Mihail Kogălniceanu să-i recunoască meritele în telegrama de condoleanţă adreasată văduvei,Pia Brătianu:”Dreptatea posterităţii începe de astăzi pentru Ion Brătianu.Oamenii de astăzi şi mari şi mici pot fi ingraţi pentru Ion Brătianu.Istoria însă nepărtinitoare,aceea care purcede din mintea şi inima unei naţiuni întregi,va păstra în litere neşterse memoria aceluia care şi-a pus numele în capul tuturor actelor mari naţionale şi politice ale renaşterii României.”36
Fără a avea pretenţia că subiectul propus a fost epuizat, lucrarea de faţă încearcă să aducă o nouă lumină asupra vieţii şi activităţii omului de stat Ion. C. Brătianu. Această lucrare se vrea a fi o sinteză a întregii activităţi şi gândiri a marelui om. I.C. Brătianu a fost omul acţiunii hotărâte. Într‑o vreme în care în România totul era de făcut şi de construit, I.C. Brătianu a ştiut să fie, mai cu seamă, un mare constructor de instituţii politice, dar şi de pârghii economice şi sociale.
Gândind şi acţionând în acest fel, Ion C. Brătianu ne‑a lăsat o dovadă concretă a ce se poate face prin voinţă fermă, prin demnitate naţională şi prin credinţă în puterile proprii. De aceea, se poate spune despre el că a fost un mare român. „De secole, istoria noastră nu cunoaşte niciun român care să fi întrupat mai bine aspiraţiile Neamului său ca Ion C. Brătianu şi care să fi avut fericirea de a le îndeplini în mare parte”, afirma, în cuvântul său, Vasile Lascăr, la funeraliile lui Ion C. Brătianu din 8 mai 1891.
Consider că am reuşit să realizez un tablou al perioadei moderne şi să scot în relief în cadrul frontispiciului de oameni importanţi ai istoriei noastre, personalitatea lui I. C. Brătianu.
Consider că am reuşit întocmirea unei lucrări obiective, critice, fără a-l blama sau preamări, ci analizând realist evenimentele vremii şi epoca în care au loc.
1 Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 78
2 Apostol Stan, Ion. C. Brătianu: Un promotor al al liberalismului în România, București, Ed. Globus, 199,p.53
3 Ibidem,p.65
4 Gh.Platon,op.cit ,p.175
5 Ioan Todea, Ion C. Brătianu- O viață în slujba țării și a națiunii Române (1821-1891),Ed. Universitară, 2011, p. 112
6 Ibidem, p. 129
7 Neagoe Stelian, Oameni politici români, Ed. Machiavelli, București, 2007, p.103
8 Ibidem, p.112
9 Apotol Stan, op.cit., p 78
10 Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 166
11 Ibidem, p. 171
12 Ibidem, p.179
13 C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Al. Cuza, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 370
14 C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1979, p. 625
15 C. Giurescu, op.cit, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 342
16 Apostol Stan, op.cit, p.97
17 Ibidem, p.107
18 Ibidem, p.120
19 Neagoe Stelian, op.cit, p. 115
20 Ibidem, p.121
21 Ibidem, p.132
22 C. C. Giurescu, op.cit, p. 376
23 Nicolescu C. Nicolae, Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), București, Ed. Meronia, 2003, p.181
24 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu (1821-1891), Ediția a III-a, Ed. Humanitas, București, 2013, p.87
25 Ibidem, p. 104
26 Ibidem, p. 109
27 Ibidem,p. 111
28 Ibidem, p.116
29 Ibidem
30 Neagoe Stelian, op. cit.,p. 128
31 Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 132-133
32 Ibidem, p.140
33 Gh. Platon, op.cit, p. 221
34 Ibidem, p.231
35 Ibidem, p. 248
36 Sabina Cantacuzino ,op.cit.,p.158
