Verbul este o parte de vorbire flexibilă în raport cu modul, timpul, persoana şi numărul. Verbul este definit ca fiind partea de vorbire flexibilă care arată acţiunea, starea sau existenţa.
Din punct de vedere sintactic, verbul constituie, de regulă, predicatul unei propoziţii, iar semantic, el denumeşte acţiuni (a scrie), stări (a dormi) sau calităţi
(a se înroşi), văzute ca procese.
Având în vedere trăsăturile lor morfologice şi sintactice, verbele se grupează în mai multe clase:
I. 1) verbe predicative (pot forma singure, când sunt la un mod personal, predicatul unei propoziţii).
2) verbe nepredicative:
a) verbe copulative (prin natura conţinutului lor nu pot forma singure predicatul, ci împreună cu un nume predicativ);
b) verbe auxiliare (sunt instrumente gramaticale de ordin morfologic ce servesc la formarea modurilor şi a timpurilor compuse, precum şi a diatezei pasive). Acestea sunt : a fi, a avea, a vrea.
II. 1) verbe personale (pot stabili o relaţie sintactică cu un substantiv, pronume în nominativ cu funcţie de subiect);
2) verbe impersonale (acţiunea nu este făcută de o persoană);
III. 1) verbe tranzitive (se pot combina cu un nume în cazul acuzativ cu funcţie de complement direct);
2) verbe intranzitive (nu pot intra în relaţie cu un substantiv în acuzativ cu rol de complement direct).
Categoriile morfologice ale verbului sunt: diateza, modul, timpul, persoana şi numărul.
Modul, timpul şi diateza sunt categorii gramaticale specifice verbului, în timp ce persoana apare şi la pronume, iar numărul apare la toate părţile de vorbire flexibile.
Diateza este o categorie gramaticală complexă şi controversată. În linii mari, exprimă raportul dintre subiect, verb şi obiect. Acest raport îmbracă trei forme, 3 diateze: activă, pasivă şi reflexivă.
Structural, diateza verbului în limba română prezintă două tipuri diferite:
O altă categorie gramaticală specifică verbului este modul.
Acesta exprimă raportul dintre subiectul vorbitor şi acţiune sau altfel spus, modalitatea în care vorbitorul priveşte acţiunea pornind de la realitate.
În structura limbii române, modul este văzut atât ca o categorie gramaticală (pentru că funcţionează la nivelul expresiei şi la nivel semantic), dar şi ca un instrument gramatical, pentru că exprimă categoria sintactică a modalităţii. În limba română există două modalitaţi absolute (acţiunea reală şi ireală) şi una de tranziţie (realizabilă).
Studiile de gramatică au clasificat modurile după criteriul flexionar (personale şi nepersonale) şi după cel al predicativităţii (predicative şi nepredicative). Personale sunt: indicativul, conjunctivul, condiţionalul-optativ şi imperativul, iar nepersonale- infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.
Altfel spus, modurile sunt personale, dacă au forme distincte pentru exprimarea persoanei, şi nepersonale, dacă prezintă acţiunea fără referire la persoana care o săvârşeşte. După funcţia sintactică din propoziţie, modurile pot fi: predicative şi nepredicative.
Unele studii consideră însă că există o „nepotrivire” între predicativ şi personal. Se crede că pot exista predicate şi în afara opoziţiilor de persoană pentru multe categorii de verbe: nepersonale, impersonale, apersonale:
Plouă de o săptămână; Apa susură; Se ştie că vom pleca mâine.
Concluzia la care se ajunge este că modurile predicative, care sunt predicate, nu sunt întotdeauna personale.
O altă categorie gramaticală specifică verbului este timpul, cel mai implicat în structura lui semantică. Timpul reprezintă momentul sau durata săvârşirii acţiunii.
Potrivit definiţiei, categoria timpului ar părea simplă, uzajul demonstrează însă, că timpul este o categorie gramaticală complicată, în care contextul abia reuşeşte uneori să stabilească ordinea logică necesară.
În numeroase cazuri între forma timpului şi timpul real există numai uneori corespondenţă.
După raportul care se stabileşte între timpul acţiunii şi momentul vorbirii, distingem două categorii de timpuri :
1) timpuri absolute, care exprimă acţiuni raportate direct la momentul vorbirii : prezentul, perfectul simplu, perfectul compus, viitorul ;
2) timpuri relative, a căror raportare la momentul vorbirii se face indirect prin intermediul unui alt moment (trecut sau viitor) : imperfectul, mai mult ca perfectul şi viitorul anteri
Alte categorii gramaticale ale verbului, dar nespecifice sunt persoana şi numărul.
Categoria persoanei la verb cuprinde, ca şi la pronume, trei termeni: persoana I,
a II-a şi a III-a, fiecare dintre ele având forme distincte pentru singular şi plural: intru/intrăm, vedeam/vedeaţi, plecă/plecară, va citi/vor citi.
În flexiunea verbală, valorile de persoană şi număr sunt solidare, ele exprimându-se prin acelaşi morfem: de exemplu, desinenţa –u din intru marchează persoana I şi numărul singular al formei de indicativ prezent, opunându-se desinenţei se persoana I plural –m (intrăm).
Din punct de vedere sintactic , persoana verbului rezultă din acordul predicatului cu subiectul.
În ceea ce priveşte forma verbelor, se vorbeşte de afirmativ şi negativ. La majoritatea verbelor, cu excepţia imperativului, negaţia se exprimă prin adăugarea unui element negativ la formele pozitive: nu, n, ne.
Problema categoriilor gramaticale ale verbului este departe de a fi elucidată, ea reprezintă încă un vast domeniu de cercetare.
Gh. Trandafir, Categoriile gramaticale ale verbului în româna contemporană, Editura Casa Corpului Didactic, Craiova, 1976.
Dumitru Irimia, Morfosintaxa verbului românesc, Iaşi, Editura Universităţii Al. I. Cuza, 1977.
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
